11

 

      Somnul nu se lipește de noi, pe unde o hoinări ? Suntem storși, după o zi de trăire intensă. Și,  totuși, ce-o fi fost în sufletul brazilienilor în 1950, când au pierdut finala chiar pe Maracaná [1]? mă iscodesc din nou. Am aflat târziu, de la un ziarist brazilian, pe numele său Carlos Heitor Cony, că „Supravieţuitorii acelei după-amieze au crezut că nu vor mai fi vreodată fericiţi. Ce s-a întâmplat pe 16 iulie 1950 merită un monument, ca eroul necunoscut. Dureri ca aceasta zidesc o naţiune”.  Zidirea prin  fotbal, ce metaforă  minunată… O mai fi fost și altceva, în ziua aceea neagră de 16 iulie ?

 

––––––––––––––––––––––––––––––

Atunci, în 1950, câțiva  brazilieni s-au sinucis, s-au simțit asemenea îndrăgostiților înșelați în iubire. N-au putut suporta trădarea și au ales să nu o vadă pe Zeița Fotbalului la pieptul uruguayenilor, destrăbălata ! Dar fotbalul nu e pe viață  și pe moarte, e pe altceva, vorba unui englez[2], al cărui nume  s-a pierdut în negura timpului…

        „Amor é triste lamento

         Que levado p´lo vento

         Ao longe se vai perder

         E assim se foi tua jura

        Se já não tenho ventura

        Que me importa a mim morrer.”[3]

––––––––––––––––––––

[1] De la jumătatea anilor ´60, stadionul se numește, oficial, Mário Rodrigues Filho, fost gazetar brazilian.

[2] Expresia aparține celebrului Bill  Shankly, antrenor la Liverpool, și suna așa: „Unii oameni cred că fotbalul este o chestiune de viață  și de moarte. Sumt foarte dezamăgit  de această atitudine. Vă pot asigura că fotbalul este mult, mult mai mult decât atât.”

[3] „Iubirea e tristă tânguire

Care, purtată de vânt,

Se va risipi în depărtare

Așa s-au dus și jurămintele tale,

Dacă nu voi mai avea noroc,

Ce-mi pasă de o fi să mor ?”