12

 

      Ultima zi în Lisabona. Orașul e pustiu, spaniolii au plecat acasă. Miroase deja a nostalgie. Tumultul străzii s-a risipit,  l-au împrăștiat curenții oceanici, cine știe unde. Ieri, aici, era capitala continentului, astăzi n-a mai rămas decât provincia Europei. La o aruncătură de băț  de Africa. Asta i-a și ademenit pe portughezi dincolo de orizont. Mirajul unei alte civilizații în spatele  liniei ce părea capătul lumii. Navigatori plecați haihui în toate zările,   chemați de himere neastâmpărate și aflați la cheremul depărtărilor irezistibile. Și  toate dorurile acestei duceri în necunoscut, adesea fără întoarcere, fado-ul adică. Temeritatea și  tânguirea, curajul și aleanul, pe toate le-am gustat în Lusitania acestor zile. Tristețea unui oraș părăsit… Tristețile  noastre de microbiști…

–  În 1979, pe 16 iunie, în ultima etapă, Dinama juca acasă cu FC Argeș, ceata lui Dobrin[1]. Oaspeților le trebuia un punct ca să câștige titlul de campioană. Era prima zi de vacanță și în față  mi se înfățișa  o vară mai lungă ca oricând. Ultima cu matricolă de liceu. Treceam în clasa a XII-a, însă habar n-aveam ce voi face după bacalaureat. Ba știam, cum să nu știu ?, ce prostii vorbesc. Voi juca fotbal toată viața ! Deși, uneori, visam să ajung procuror, ca Dinu. Doar uneori. În fine, nu-mi băteam capul cu viitorul, timpul nu mă zorea, ce atâta grabă ? Oricum, „supa se mănâncă lingură cu lingură”, așa spun chinezii, dar asta am aflat-o mai târziu. Mult mai târziu, la maturitate, când timpul se cam zărghise și-o luase ca nebunul la vale. Iar când  lingurile sunt pe sfârșite, pofta de mâncare tot sporește. Asta  n-au zis-o chinezii, o simt eu acum. Dar să mă întorc la înghițitura amară din 1979. Plouase parcă, o răpăială scurtă și nervoasă. Ca răbufnirea unei femei temperamentale. Număram orele, iar ele înțepeniseră, ce naiba se scurg așa greu ? Am dat o raită prin oraș, m-am oprit în colț, la chioșcul de ziare, și am stat la palavre cu alți chibiți, și ei desfigurați  de așteptare. „Mănânci  ?”, m-a întrebat mama mai târziu, acasă, cercetându-mi încordarea. Ea ținea cu Craiova, ce vrei ?, Oltenia începe de la Islaz. Și acolo, la Islaz, se auzeau vibrațiile vocii lui Domozină când anunța că a marcat Oblemenco. Și marca întruna Nelu, nu-l oprea cam nimeni ! Am uitat ce mi-a pus în farfurie, cui îi ardea de mâncare ?  Deși meciul era o simplă formalitate pentru ai mei, cum să piardă în  Groapă  ?  Bașca,  și  cu  Otto  Anderco  la  centru !  Aveam și echipă, și valoare…

–––––––––––––––––––––––––

Decepțiile mele fotbalistice n-au întrecut în număr miracolele, nici nu era posibil. Arar am plecat favoriți în disputele internaționale și de aici lipsa înălțimii de la care am tot căzut. Tristețile  au însoțit cel mai adesea înfrângerile  dinamoviștilor în competiția internă  și mai puțin  ale naționalei. Căci tricolorii n-au pierdut semifinale ori finale de turnee europene sau mondiale, din contră. Fiecare punct câștigat însemna bucurie, depășirea unor limite, unor pronosticuri mereu pesimiste.

Uneori, visez că Ștefan prinde mingea acea la Frankfurt, sau că Dobrin îl ridiculizează pe Brown, majorând diferența de scor… Ori că Prunea ajunge înaintea suedezului Andersson și apoi, în semifinala cu Brazilia, România e maravilla… Sau că șutul lui Crișan, cu Benfica, nu lovește bara…Trăim  din vise, aici, pe Dâmbovița, sărmani microbiști încă neînțărcați… Vorba lui Radu Cosașu: „O, dumneavoastră  nu cunoașteți microbistul român !”

Întârziem pe străzile sub care Salazar a hotărât să depoziteze rezerva de aur a țării sale. Cercetăm fiecare clădire într-un fel anume, ca la despărțire. E atâta poezie în orașul acesta… și atâta muzică… „Cântecul pornea spre mare, blând și trist, precum  o amintire nedeslușită și trecătoare”…[2] Mâine vom fi departe de Lisabona, de parfumul ei nepereche…

      „Entre os bairros de Lisboa

       Há um que é sempre criança

      Vê lá bem se a Madragoa

      Não Vive cheia de esperança

      No pensamento nos passa

      Essa boémia sem par

     Que foi de Belém á Graça

     De Benfica ao Lumiar.”[3]

–––––––––––––––––––-

[1] Cornel Dinu scrie în cartea Zâmbind din iarbă  că Dobrin a jucat atunci „la două capete; prima de   5 000 de la noi, «să stea liniștit» (și a promis !) și tot aurul din lume de la ai lui…”

[2] Gustave Flaubert

[3] „Dintre cartierele Lisabonei

Este unul care e mereu copil

Vezi bine dacă Madragoa

Nu trăiește plină de speranță

Nu ne va ieși niciodată din minte

Acea lume boemă, fără egal,

Care a mers din Belém în Graça

Din Benfica în Lumiar.”