17

 

    Plecăm la Islaz. Câmpia e verde. Orizontul se termină departe, nici nu putem să-l cuprindem, ne amețește atâta nemărginire. Trecem pe lângă stadionul din Alexandria, templul cândva al torpilorului Florea Voicilă, singurul jucător din divizia B convocat în selecționata României. Alături de Stan, golgeterul Buzăului, desigur, în turneul din decembrie 1978, când tricolorii au pierdut în Grecia (2-1) și au remizat cu Israelul (1-1), în mandatul avangardistului Ștefan Covaci. Avea un drept neiertător conjudețeanul meu, născut la Pielea, la o palmă de satul scriitorului Ștefan Mitroi, semăna cu Nelu Oblemenco, ca forță a șutului. Sau cu Irimescu. A jucat și în prima divizie, la Chimia Râmnicu Vâlcea. „Nimeni n-a lovit mai tare ca el mingea, bombardier, nu altceva, mi-a rupt palmele de multe ori!“, mi s-a destăinuit odată Narcis Coman.

– Ce fotbaliști aveam odinioară și ce caricaturi sunt astăzi în prima ligă, Marius! Sunt crud, recunosc și de aceea cred că lucrurile nu trebuie privite într-atât de categoric. Ar trebui să-l citim și recitim pe Radu Cosașu, care scria prin 1973 că „Eu n-aș bate darabana cu atâta foc pe tema lipsei – la ora actuală – a unor mari jucători români de fotbal–asociație. Îmi aduc aminte că în ’57, când echipa noastră scotea acel 1-1 cu U.R.S.S. la Moscova, nimeni din tribunele noastre nu avea senzația că fotbalul nostru geme de mari valori. Atunci oftam după Marian și chiar Humis, deși îi aveam pe Constantin și Ene. Dar se compară Ene – în ochii noștri – cu Baratky? Acum ne uităm la acea echipă din ’57, la acea epocă fotbalistică, de parcă am vorbi – în artă – de Renaștere… În fond, nu e deloc un sentiment urât sau nociv. E veșnica nostalgie a omului după timpul care curge, veșnica vrajă a lui «pe vremea mea», care schimbă de atâtea ori perspectiva sentimentală. Citeam mai zilele trecute o anchetă din ’58 pe tema marii mediocrități din fotbalul nostru! Pe vremea Ripensiei se ofta după «Chinezul»… Și așa mai departe.“[1] Dar ce ne-am face noi, microbiștii fără acest minunat drept la oftare, care e pasiunea, în lipsa plonjoanelor în trecut? Și fără paradisurile pierdute ale echipelor ideale, ale celor mai cei dintre cei mai cei?

––––––––––––––––––

Ierarhii, clasamente degeaba. Compararea timpurilor între ele, deși așa ceva nu se cade, e împotriva logicii simple[2]. Baratky sau Dobrin? Ozon sau Hagi? Dobay sau Dumitrache? Bodola sau Balaci? Jocuri de copii, de microbiști niciodată copți la minte.

Odată, Silviu Bindea spunea, de pildă, că „Sunt de părere că Dinu, Dumitru și Sătmăreanu I ar putea figura oricând într-un «11» ideal al acestei perioade. În aceeași categorie ar putea intra și Dobrin, dacă s-ar subordona mai mult legilor echipei. Dobrin este un jucător incomparabil mai bun – ca valoare intrinsecă – decât foștii mei interi Covaci și Beke. Eu aș fi vrut foarte mult să joc cu un inter ca Dobrin. Sunt convins că prin apelurile mele de extremă, care n-a admis să stea pe loc nici o clipă, aș fi pus în valoare toate marile lui calități, care, din păcate, s-au irosit deseori. În aceeași ordine de idei, cred că Răducanu, dacă ar fi avut seriozitatea fostului meu coechipier Pavlovici, ar fi fost cel mai bun portar din istoria fotbalului nostru. Din păcate, însă, nu este cazul.“[3]

Cel mai bun, cel mai bun… trufia dintotdeauna a microbiștilor, a ziariștilor. „În fotbalul mare, mi-a zis recent Gică Popescu, cel mai bun este cel care a adunat în cariera sa cele mai multe trofee. Noi, românii, suntem încă sensibili la driblinguri și pase măiastre, la arabescuri. Să-ți povestesc ceva, ca să înțelegi cum vede Apusul problema asta. Jucam la Barça, iar înaintea derby-ului cu Real, presa ridică adrenalina. Un reporter a venit la mine, eram căpitan, și mi-a luat un interviu scurt. Eu m-am umflat în pene, trebuia să trasmit forță, face parte din regie. Ajuns în tabăra adversă, ziaristul i-a zis lui Panucci ce am declarat. Italianul a ascultat atent și a spus doar atât: «Popescu? Popescu? Cine e ăsta, câte trofee a câștigat el ca să vorbească despre Real?» Am tăcut mâlc, așa am priceput că în afara trofeelor nimic nu contează.“

În 1993, Gazeta Sporturilor a organizat o anchetă pentru desemnarea celor mai buni fotbaliști ai ultimilor 25 de ani. Primul a ieșit Dobrin, pe doi, Hagi, Gică Popescu, pe trei, Balaci, pe patru, Bölöni, pe cinci, Dumitrache, pe șapte, Lucescu, pe nouă… Atunci, Hagi a primit drept cadou un aparat video, pe care însă i l-a dăruit „Mopsului“: „Dacă vreți, este darul pe care cei care au avut mai mult noroc îl oferă unei generații care ne-a deschis nouă drumul.“[4]

Acesta-i adevărul, unele generații au fost mai norocoase, așa că toate clasamentele astea sunt simple jocuri de copii…

––––––––––––––––––-

[1] Cinci ani cu Belphegor. Mătușile din Tel Aviv

[2] Sedus și el de un astfel de exercițiu, Johan Cruyff scria că „în privința echipei ideale, aș încerca să găsesc o formulă de joc în care talentul să fie utilizat la maximum în fiecare dintre cazuri. Calitățile unui jucător trebuie să le completeze pe ale altuia. Așadar, în spatele unor aripi ca Piet Keizer (pe stânga) și brazilianul Garrincha (pe dreapta), aș pune niște mijlocași ca Bobby Charlton (pe stânga) și Alfredo Di Stéfano (pe dreapta). Ambii sunt fotbaliști de top care nu sunt excepționali doar din punct de vedere tehnic și tactic, ci se completează foarte bine fizic. Asta îi pune într-o poziție ideală pentru a munci în plus pentru artiști cum sunt Keizer și Garrincha. Fundașii ca Ruud Krol (pe stânga) și Carlos Alberto (pe dreapta) ar contribui cu înțelepciunea, tehnica și viteza lor, venind în sprijinul lui Charlton și Di Stéfano, pentru ca ambii mijlocași să nu fie nevoiți să iasă din zona lor.

Când am alcătuit această echipă fantastică, m-am gândit și la personaje ca Franz Beckenbauer, Pep Guardiola, Diego Maradona și Pelé. Pelé și Maradona, îndeosebi, se potrivesc foarte bine, fiindcă simțul de răspundere uriaș al lui Pelé se completează excelent cu individualismul lui Maradona. Sunt sigur că în acel meci Pelé l-ar veghea pe Diego ca un fel de tutore, fiindcă fotbaliștii au un al șaselea simț pentru genul ăsta de lucruri, iar Maradona l-ar recompensa, la rândul său, pe Pelé cu ceva care l-ar pune în valoare. În echipa mea ideală l-aș alege ca portar pe legendarul Lev Iașin, fiindcă, datorită talentului său impresionant, n-ar strica nimănui să aibă în echipă o figură paternă care să Ie aducă pe toate aceste vedete cu picioarele pe pământ.“ (Driblingul meu)

[3] Ioan Chirilă, Cu cărțile pe față

[4] Grigore Cartianu, Hagi