20

 

    Coborâm de pe șoseaua mare și o cotim înspre Olt, „Unde Dunărea-l așteaptă apele să i le bea.“ Călcăm țărâna fierbinte și un nor subțire se stârnește în urma noastră. Sălciile își privesc chipul în băltoacele rămase din primăvară, și-l pudrează discret și zâmbesc cu subînțeles la plopii zvelți de dincolo de ruptoare. Niște stârci și-au ridicat capul, atenți să nu le scape ceva. Un șir de cormorani trece pe deasupra. „Cormoranii și Camoranesi“, mă amuza întotdeauna calamburul acesta… „Cormoranii“ din Liverpool, echipa engleză poate cea mai iubită, prima mea dragoste din Albion. Mai departe, pe un tăpșan, o vacă paște indiferentă, mișcându-și domol talanga legată la gât. Zâmbesc vinovat, neputând să înțeleg cum de Elveția este țara în care vacile sunt mai frumoase decât… femeile. Abia mă abțin să nu râd în hohote.

Fotbalul mare se întorcea pe Bătrânul Continent. Este aleasă ca gazdă Elveția, o țară nevătămată de ororile belice. Țara legendarului Wilhelm Tell, dar și a celor 23 de cantoane, precum și a reformiștilor Huldrych Zwingli și Jean Calvin, în care se vorbesc vreo patru limbi, iar crucea de pe drapel reprezintă tocmai simbolul mentalității ei străvechi… Se înscriu 38 de participante, dar Polonia și China se retrag. Suedia e eliminată. Ca și Spania, care pierde barajul la… rișcă. Moneda aruncată în aer de arbitru s-a răsucit pe partea turcilor, toate cele trei partide se terminaseră la egalitate.

––––––––––––––––––––––––

În preumblările mele prin Geneva, Zürich, Lausanne, Lucerna și Berna am reconstituit în minte fiecare meci al acestui prim turneu mondial postbelic organizat de Europa. Am cântat cu brazilienii lui Didi și Julinho, am suferit cu Puskás în infirmerie, am trăit dezamăgirea italienilor și entuziasmul elvețienilor, am pregătit cu îndârjire răzbunarea nemților și am sperat ca motto-ul „Joacă cinstit, nu e greu!“ să fie uitat pe veci. Dar viața e făcută din deziluzii, așa că astăzi asistăm, cu un soi de complicitate stupidă, la asasinarea sportului de către pariori.

După două războaie planetare pierdute, Germania câștiga titlul mondial la fotbal și se întorcea acasă fredonând altfel melodia aceea faimoasă… Lili Marleen[1]

„.. Vor der Kaserne

Vor dem grossen Tor

Stand eine Laterne

Und steht sie noch davor

So woll’n wir uns da wieder seh’n

Bei der Laterne wollen wir steh’n

Wie einst Lili Marleen.“[2]

Și asta, culmea, în chiar anul nașterii rock and roll-ului….

–––––––––––––––

[1] Versurile au fost scrise în 1915, în timpul Primului Război Mondial, de către Hans Leip, un profesor din Hamburg, poemul intitulându-se Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht (Cântecul unui tânăr soldat de gardă). Punerea pe note s-a produs abia în 1938, prin Norbert Schultze, balada fiind cântată de trupeții implicați în ultimul măcel intercontinental.

[2] „Chiar lângă cazarmă, undeva la poartă,

Sta, el, felinarul, sta ca altădată,

Acolo ne vom revedea din nou,

Lângă felinarul vechi şi nou

Ca atunci, Lili Marleen,

Ca atunci, Lili Marleen.“