22

 

 

     Ne bălăcim în apa mitică a Dunării. Pădurea foșnește lasciv, cucii cântă a dragoste, lumea și-a recăpătat armonia originară în Gerai[1]. Devreme mult, în graiul străvechi al locului, seceta scosese la iveală un prund de nisip atât de mărunt încât l-am numit Maracana. Acolo veneam aproape zilnic si mă bălăceam dimpreună cu alți prichindei. Să fi avut vreo opt, nouă ani. Când ne mâncau tălpile, încingeam o miuță. Înfigeam patru coceni de porumb în pulberea aceea fină, doi într-o parte și doi în cealaltă, ne alegeam în echipe – unul la mine, altul la tine – și meciul începea. Fugeam de ne sfârâiau călcâiele, icneam ori de câte ori loveam din greșeală cochiliile de scoici și urlam din toți bojocii când marcam… Unde s-au dus vremurile de atunci?

O egretă șchioapă se târăște pe plaja udă. Șontâc, șontâc… Un câine sălbăticit de singurătate se repede s-o înșface, însă pasărea se înalță și trece în ostrovul de plopi și sălcii.

Cam așa își păcălea adversarii și Garrincha, fotbalistul cu nume de pasăre. Una tropicală, iubită de brazilieni și protejată pentru frumusețea penajului ei multicolor. Din nefericire, Manuel Fancisco dos Santos, pe numele său adevărat, deși adulat în țara sa, a pierit în mizerie. La sfârșitul carierei, teribila extremă a Seleção declara că „M-am ales cu două geamantane cu medalii și cupe, plus o fotografie în care Pelé îmi plânge pe umăr“. Nimic despre ruina în care alunecase cel poreclit „Bucuria poporului“, tatăl a 13 copii, din trei căsnicii[2]. Uneori, prea multă iubire ucide. Mulți spun că titlurile din 1958 și 1962 i se datorează sută la sută lui, „omului cu picioarele strâmbe“, despre care scriitorul uruguayan Eduardo Galeano va scrie că „În întreaga istorie a fotbalului, nimeni nu a făcut mai mulți oameni fericiți decât el.“ Iar „El Rey“ va recunoaște sincer: „Fără el nu aș fi fost niciodată de trei ori campion mondial! Am jucat 40 de partide împreună, pentru Brazilia, și n-am pierdut niciodată !“

–––––––––––––––––––––––––-

Tânărul Pelé este declarat cel mai bun fotbalist și timp de aproape două decenii va trona nestingherit pe soclul construit de către presă și microbiști, în timp ce „Diavolul șchiop“ va cunoaște sărăcia și uitarea adulatorilor de altădată.

„Cine a creat Brazilia din 1958?, se întreba Ioan Chirilă. Probabil că tot jucătorii. Ei au fost cei care aveau să descopere găurile, să tempereze emfaza, să cultive și zonele neumblate ale terenului. Dar ce s-ar fi făcut acest eșafodaj tactic dacă nu ar fi apărut Garrincha, inegalabilul maestru al fentei, cel care a realizat miracolul ca pe parcursul unui singur demaraj să facă din echipa Franței sau a Suediei formații de… opt, apoi să-i recheme pe cei trei secerați pe teren, să le ceară scuze, iar scuzele să dureze doar câteva minute, cât să ascuți secera și să reintri în lanul suedez cu o bucurie de țăran adulmecând mirosul de iarbă în zori de zi?“

Dar și noi eram brazilieni pe prundul acela vrăjit, zbenguindu-ne între „porțile“ de coceni… Jocul se termina pe neașteptate, tocmai când scorul devenise egal. Nu știu care dintre noi își înfipsese unghia în camera mingii, voind să șuteze la vinclu, năprasnic, cum auziserăm și noi la difuzor. Ne aplecam cu toții asupra bășicii și o jeleam. Mațul îi atârna neputincios, pe lângă șiret, iar în câteva locuri peticele de piele se descususeră. Blestemam zeii nenorocului și juram răzbunare, a doua zi, când aveam să resuscităm cadavrul acela sferic.

Pe nisipul zvântat de dogoarea verii încă se mai zăresc urmele neregulate ale egretei… Ce legendă tristă a fost „Bucuria poporului“…

–––––––––––––––––––

[1] Loc de pășunat pe malul Dunării, la câțiva kilometri distanță de Islaz. Se spune că, demult, o căpetenie otomană, ajunsă cu oastea lui pe aici, ar fi exclamat, la vederea priveliștii: „Ce rai! Ce rai!“ Și întinsoarea aceasta de splendoare s-a numit pe veci Gerai.

[2] Trupul său a fost exhumat după cinci ani, dar de atunci nimeni nu mai știe unde este cadavrul uriașului fotbalist.