Peste drum de blocul în care locuiesc, în curtea Palatului Parlamentului, se ridică monumentala  catedrală a neamului. Întru  mântuirea noastră,  a românilor. De altfel,  aşa au şi botezat-o  – Catedrala  Mântuirii Neamului. Lucrarea avansează rapid, schelele  sunt un furnicar, muncitorii  cu caschete galbene trebăluiesc  din zori şi până-n noapte. Zidurile  au ieşit  de  mult din pământ şi înaintează trufaş spre cer. Îl vor zgâria cu turlele înfipte pe cupolele rotunjite şi-l vor atenţiona astfel pe Dumnezeu că suntem pregătiţi să-İ mai aducem o ofrandă. „La ce ne foloseşte hardughia cu cruci în moţ ?”, se întreabă destui. Clădirile astea uriaşe s-au construit cu sânge şi sacrificii, cu trudă înmiită, dintotdeauna. Şi-n timp ce noi pierim, ele rămân să depună mărturie despre un popor, despre o civilizaţie. Sunt, ce mai tura-vura, purtătoarele de cuvânt  ale unei epoci dincolo de efemeritatea zămislitorilor. Iar turistul venit de pretutindeni se va înghesui să le admire şi să preţuiască altcumva neamul ziditorului. Priviţi numai cohortele de curioşi străine stând gloată la uşile palatelor şi catedralelor apusene şi mă veţi înţelege. Iată de ce mă uit la şantierul din vecinătate cu oareşce mulţumire şi încântare. Nu-l hulesc,  deşi îmi lipsesc deprinderile  religioase. (Jurnalul banalității)