Întrebat, în primii ani, cum îi apare în întuneric Dumnezeu, Francisc din Assisi a răspuns calm: „ca un pahar cu apă proaspătă, ca un pahar cu apă nemuritoare, mi-e sete, îl beau și-mi trece setea în veac. (…) Nu există lucru mai simplu decât Dumnezeu, mai proaspăt, mai potrivit pentru buzele omului”.

     Spre sfârșitul vieții, Domnul i se înfățișează sfântului ca o „vâlvătaie, arde cu flăcări, și ardem și noi împreună cu el”.

    Între apă și foc se întinde, iată, împărăția Creatorului. Deși eu aș fi inversat cele două elemente primordiale. Mai întâi, la tinerețe, focul, adică pasiunea, zbuciumul, căutarea, și abia la asfințit apa-împăcarea, domolirea, resemnarea.

                                                                                           *

     „Drumul meu ca să pornesc spre Dumnezeu a fost trândăvia”, mărturisește fratele Leo, însoțitorul și confesorul celui canonizat de către papa Grigorie al IX-lea la 16 iulie 1228. Rămân cu ochii pironiți în tavan și, așa încremenit în uimire, pricep, în cele din urmă, secretul credinței. Da, fiindcă „evlavia cere trândăvie, cere să ai timp”. Și ce sunt schimnicii, călugării, dacă nu niște  trândavi întru Dumnezeu ? Căci la El se gândește „cine nu are de lucru, copii, nevastă (…) la început din curiozitate și apoi cu neliniște”. Mănăstirile, schiturile sunt, vasăzică, locuri ale trândăviei, semn că și „diavolul lucrează pentru Dumnezeu”.

                                                                                        *

      Toți îl căutăm pe Marele Părinte, nădăjduind că întâlnirea cu pricina ne va dezlega misterul vieții. Astfel s-a întâmplat și cu fratele Leo, iscoditor din cale-afară. „Drumul care te duce la Dumnezeu, mi-a spus un învățat  din Bologna, este femeia și copilul; însoară-te !”. Altul, sfânt din Gubbio, i-a zis altceva: „ Nu căuta pe Dumnezeu, dacă vrei să-L găsești; închide ochii, dacă vrei să-L vezi, astupă-ți urechile, să-L auzi”. Și nebunul „și-a astupat urechile, și-a încrucișat mâinile și a început să plângă”. Culmea,  se plânge și în rai, „dar pentru oamenii care încă se târăsc  pe pământ”. O femeie, pustnică, care alerga goală pe sub pini, i-a strigat lămuritor: „«Dragoste ! Dragoste ! Dragoste !» și-și lovea sânii” ca să fie mai convingătoare.

      Altădată, un sihastru, cu pielea numai solzi  de la nespălare și sfințenie, care viețuia într-o peșteră, a rostit  adevărul: „Nu există drum ! Există prăpastie”, iar de nu poți să sari, „însoară-te și liniștește-te !” Prăpastia lui Dumnezeu  în dreapta și a Satanei în stânga, însă cine nu are aripi e pierdut ! Dar cine are ? Să sar, să nu sar… aceasta este întrebarea, restul înseamnă  rătăcire. „Poate că tocmai a-L căuta pe Dumnezeu, asta este Dumnezeu !” ne asigură assisianul și câți sunt în stare să-l contrazică pe fiul  negustorului Bernardone, chefliul și trubadurul de odinioară, cel poreclit  și „Mânăspartă” ?

                                                                                        *

     Francisc cade la pat. Delirează zile în șir, aproape că pășește dincolo, slăbit și părăsit de simțiri. Într-o noapte, se arată în vis Sfântul Damian și îi poruncește să repare o mică bisericuță – mesajul divinității. Destinul i se schimbă dramatic, ceea ce-l determină pe Francisc să rostească o frază memorabilă: „Am fost bolnav înainte să mă îmbolnăvesc !” De aici începe drumul către sfințenie.

                                                                                      *

   Dar găsirea Stăpânului Absolutului nu aduce pacea interioară. Dimpotrivă. „De ce vrei să mă pedepsești atât de tare ?” încearcă să înțeleagă Francisc. „Pentru că te iubesc…, se auzi un șoptit, tandru în urma lui Francisc,  glasul lui Dumnezeu”.

    Paradoxal,  iubirea dumnezeiască este însoțită mereu de pedeapsă. Și de ce ne-am mai încredința sufletul Domnului dacă știm că răsplata  smereniei noastre va fi aspru pedepsită, de ce ?

                                                                                    *

    Ce mai ciudățenie, eremiții din Sărăcuțul lui Dumnezeu (cartea lui Nikos Kazantzakis) sunt, fără excepție, cam zărghiți, săriți de pe fix. În definitiv, „Nebunia e sarea care împiedică cumințenia să  putrezească”. Să fie nebunia alt  drum spre Cel de Sus ? De pildă, un ascet vestit își  făcea nevoile din vârful unui copac. Fratele Leo i-a cerut un sfat: „Să ajungi   unde poți !” a  deslușit din frunzarul  pomului. Și altul ? l-a mai încercat trecătorul. „Să ajungi și unde  nu poți !” a țipat sturlubaticul.

                                                                                   *

    Celor cu mințile întregi și truditori, cu nevastă și copii, robi ai  cotidianului parcelat pe corvezi familiale și sociale, Dumnezeu le este inaccesibil, se pare. Împărăția cerească fi-va doar a sărmanilor cu  duhul, așa e de-a pururi, nimic nu s-a schimbat. Și atunci, noi, ăștilalți, cum ajungem la Dumnezeu ?