Stă pe-un scaun şi priveşte
Lung şi trist, spre bătătură,
Ochiul bun îi licăreşte
Lăcrimînd sub geana sură;

Poate cată-ntre fîneţe,
Prin băltiţa unduioasă
Şi se vede,-n tinereţe,
Cum frîngea rogozu-n coasă?

Poate-n gînduri îi apare
Carul lui cu boi cît munţii
Sub cumintea înserare,
Pe cel drum din latul frunţii?

Poate că se vede mire,
(Cum, în poză,-i el, cu mama…
Năpădit de-o fericire
Care stă să spargă rama?)
Poate, poate, cine ştie…
Şi nu-i chiar ce văd că pare, –
Îl aştept să reînvie
Să-mi vorbească drept şi tare;

Dar… nimic din toate-acestea,
Nici o vagă tresărire,
Unde-i tata, şi povestea
Adînc scrisă-n amintire?

Când îl văd aşa pustiu
Cum nu l-am ştiut vreodată,
Pare-mi că deja,-n sicriu,
Zace inima de tată;

Şi-l privesc mai cu aminte…
Vreo fantomă-i sau chiar el
Îmbrăcat în oseminte
Şi-a mai aşteptat niţel

Pe sub bolta viţei, rece,
Să vorbim de una, alta?
…După care o să plece
Liniştit pe lumea-ailalta!

Ah, şi simt un plîns amarnic
Care-n inimă se-mplîntă ,
Dau să-i spun un gînd mai darnic,
Dar rămân cu limba frîntă;

“Asta este, măi copile,
Toate se sfîrşesc, odată,
Nu mai am prea multe zile,
Şi te las cu bine, tată!

Am făcut tot ce se poate
Să te văd pe tine domn,
Să nu-ţi rupi genunchi şi coate
Nici măcar, de-ar fi, şi-n somn,

Îmi vezi palma pământie?
S-a tocit şi s-a crăpat, –
Numai gîndul poa’ să ştie
Cîtă trudă a purtat;

De-acu’, gata, plec sub cruce,
Rostul meu nu mai e rost,
Poate-aminte-ţi vei aduce
De-al tău tată care-a fost,

Nu făcîndu-mi slujbă mare,
Nici împodobind mormântul,
…Sau să-mi pui vreo lumânare, –
Că, de te-a nghiţit pământul,

Nu mai eşti decît o mână
De surcele şi de iască,
Răsturnate într-o rînă,
Care va să putrezească;

Nu vreau nici pomană, tată,
Că n-am fost, ferească!, sfînt,
Eu nu cred că-i judecată
Nici în cer, nici pe pământ;

Că, altfel, nu ar fi omul
Cutră, cîine şi netot
Care rupe, de crengi, pomul
Ca să-l aibă, el, pe tot;

Nu s-ar fi lăsat pe lume
Ura fără mărginire –
Nu, nu-i dumnezeu să-ndrume
Pe cel rău către spăşire;

Toate sunt aşa cum sunt,
La noroc şi nimereală,
De te naşti ‘nalt sau mărunt,
Ori isteţ, ori minte-cheală,

Ori de-apuci pe cea cărare
Ce te duce la comoară,
Ori de te pripeşti la soare
Ca o iarbă-n ţărna rară;

Cum ţi-i datul şi veleatul
Ce te-aruncă-ncolo-ncoace,
Dacă-ţi stă răul de-a latul
Poţi să faci orice ai face

Că tot un pîrlit rămîi,
Tot un veşnic pierzător,
Slugă fără căpătîi
La cheremul domnilor!

Asta-i viaţa… mama ei!
Şi-uneori, mă-ntreb şi eu,
Cum de n-am pierit, ehei,
Hăt, atunci cînd mi-a fost de greu,

Cînd veneau în bătătură
Să îmi ia boii şi carul,
De-am rămas c-o-mbucătură
Cît să-mi mozolesc amarul,
Tu erai cam cît o şchioapă,
Şi puneai, în porţi, zăvorul
Cînd venea, azîr, c-o mapă,
Să ne-nhaţe perceptorul!

Că, de groaza lui, o vreme,
Tot urlai în somn… şi după,
Cineva, iute să-l cheme
Pe dulăul Şoim, să-i rupă;

Ştabul când spărgea uluca,
Tu-l băteai cu bolovani –
Da, te-a urmărit năluca
Spaimei încă ani şi ani!

Erai mic, cam cît un greier,
Cînd ăi miliţieni, c-un cîine,
După ce-am sfîrşit, la treier,
Şi-am strîns gozuri, cît de-o pîine,

S-o-nflorească mama-n vatră,
Că mâncam doar boabe coapte,
Au dat buzna, ca o şatră,
Tocmai într-un miez de noapte

Să mă ia la puşcărie
C-am furat… de la popor,
De pe-a mea străbună glie,
Dumnezeii mamii lor!

Ce mai, tot ce-a fost se duse,
Să le-ndrepţi nu se mai poate
Scîrmînd printre catrafuse;
…Vezi de te-ngrijeşti de toate;

Să nu-l prind pe popa-ncoace
Că vrea să mă spovedească,
Cine-am fost, am fost, şi pace,
Nu e treaba lui lumească!

Vezi c-am strîns ceva parale,
În dulap, sub o prelată,
Ca să fie de-angarale –
Că şi moartea costă, tată!

Ei, te du, uită năpasta,
Ai şi tu griji şi copii,
Eu rămân în casa asta
Pînă-n a din urmă zi;

De-o să fie azi sau mâine,
– Cît mă va mai duce pasul –
O să rod un colţ de pîine
Şi-o s-adorm cînd o fi ceasul”…

Şi-am plecat, gîndind la soartă,
Cum ne cheamă, să-i dăm vama,
Şi-am văzut, parcă, în poartă,
O icoană: el cu mama !