La priveghiul transnațional și defensiv, desigur !,  de la Deveselu, multe scaune goale. Dar numai pe unul stăpânul a așezat o eșarfă roșie. Pe ăla cu eticheta Valeriu Zgonea, reținut cu niscaiva filmări la filmul Zoro. Ori cu ticluirea  de răvașe către restul menajeriei politice și diplomatice. Ce vremuri triste, în care un caraghios exemplar ca ăsta să fie președintele Camerei Deputaților ! „L´Idiot de PSD” sau „neghiobul consecvent”, vorba lui Ion Cristoiu. Când sculerul-matrițer ajunge șef peste legislatori, e vai de țărișoara aia ! Și cum să  nu-i dai dreptate insului ?, o întâmplare ca aceasta poate „să creeze regrese în progresele României”.

     Culmea, individul a devenit aliatul de nădejde al Americii… Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Așa sună un proverb românesc, însă alde Klemm habar n-au de cimiliturile lor, darămite de ale noastre… Să ne mai mirăm de ce americanii și-au pierdut capitalul de simpatie aici și aiurea ? E de prisos, atâta vreme cât, în fiecare țară cotropită democratic, ei și-au găsit un Zgonea ca partener loial și servil…

*

     Cele două mari obsesii ale Americii – Rusia și comunismul. Uneori mă  întreb ce ar mai fi SUA fără ele și nu prea reușesc să-mi răspund. Obsesiile cu pricina explică și de ce România nu mai este un stat suveran și independent, ci doar un teritoriu pe care a fost amplasat scutul antirachetă, atât ! Și mai lămurește, dacă mai era nevoie, neîncetatul război declarat stângii dâmbovițene văzută ca o continuatoare a comuniștilor. Mereu  și mereu, din 1990 încoace, propaganda oficială a Washington-ului s-a rezumat la imbecilitatea PSD =  PCR. Măcar de-ar fi așa, dar nu e ! Din nefericire ! Administrația de la Casa Albă a băgat bani cu nemiluita în partidele de dreapta și în năimitele organizații chipurile apolitice, pentru a-și realiza interesele în zonă. În anii din urmă și-a dat seama că a investit în zadar, așa încât a scornit cruciada anticorupție. Cumva, mandatul de arestare mai echilibrează  bătălia electorală, mai lasă circumscripții  goale și pentru candidații pro-America. Au trecut 26 de ani, iar yankeii nu și-au schimbat deloc discursul demagogic și diversionist.

*

    Capitalul străin este instrumentul cel mai eficace pentru „dezmădularea” unei țări. Odată cu el, arhitectonica instituțională nu mai seamănă defel cu cea veche, iar conștiințele  naționale dispar. Apar, cu ghiotura, instinctele transfrontaliere, oamenii fără rădăcini, migranții. Pricepeți acum motivul înzăbrelirii afaceriștilor neaoși și indignarea câtorva ambasade – SUA, Anglia, Olanda –, cum că oligarhii valahi au strâns prea multă putere ? Ei bine, după puterea ăstora tânjesc chiar străinii, în dorința lor maladivă de a ne reduce la statutul de brațe de muncă pe plantație…

*

     Recent, soțul prezidențiabilei Hillary Clinton, prins în campania electorală a nevesti-sii, a declarat că „Polonia și Ungaria, două țări care nu ar fi fost libere fără Statele Unite  și lungul Război Rece, au decis acum  că democrația creează prea multe probleme”. Guvernul conservator de la Varșovia a reacționat dur, șeful Partidului Dreptate și Justiție declarând că „Dacă cineva afirmă azi că Polonia nu este e democrație, înseamnă că este într-o stare ce necesită o examinare prin metode  medicale”. Adică, în traducerea lui Nenea Iancu, „La Bălăceanca, bibicule, acolo ți-e locul !” Beata Szydlo, premierul polonez, și-a pus mănușa funcției înainte de a riposta, nu se cădea să-l lovească pe sărmanul Bill ca pe maidan: „Trebuie să ne ceară  scuze, pentru că declarații de acest gen sunt  nu doar lipsite de fundament, dar ne rănesc foarte mult”.

     Nici maghiarii n-au tăcut. Dimpotrivă, ministrul de Externe, Peter Szijjarto, i-a bătut obrazul  ex-președintelui american: „A minimiza lupta ungurilor pentru libertate în această manieră este inacceptabil. Evident, Bill Clinton știe bine că ungurii au decis viitorul Ungariei  în alegeri parlamentare democratice. Poate că nu îi place decizia luată, dar acesta nu este un motiv suficient pentru (…) a-i insulta”.

     Fac exerciții de imaginație, încercând să ghicesc reacția autorităților române la un atac  asemănător. Mă opresc brusc, stânjenit de răspunsul probabil. S-ar fi așternut o  liniște atât de lașă încît îmi vine să urlu. Ori s-ar fi pornit o cufureală de vorbe  mieroase de m-apucă sila. Sila de a împărți aceleași timpuri cu unii ca Zgonea și liota de acoperiți  cu haine tehnocrate. De aceea mă întreb, încolțit de spaime: mai apără cineva România ?