S-a lăsat întunericul afară. În casă pâlpâie o lampă cu gaz, spânzurată de tavan cu un cârlig. Am  câțiva ani. Mă joc cu umbrele ce se mișcă întruna  pe pereții văruiți de Sân Pietru, cum zic islăzenii. Tata-mare  e răcit cobză, tușește de se zguduie zidurile coșării în care dormim. Tușește și înjură cu obidă. Zace în pat, învelit până la gât cu plapuma. Ma-marea ia niște păhăruțe  mici de sticlă verzie, cu marginea de sus puțin răsfrântă, vreo patru parcă (sau șase ?), și le șterge cu dosul șorțului. Le freacă în  tăcere, deși mi se pare că în mintea ei rostește fel de fel de vorbe fără înțeles, ca în ritualurile magice. O privesc fascinat și oarecum temător, e vraci sau vrăjitoare ? Ori un Aladin travestit ? „Da´ nu mai vii o dată, muiere, ce te moșmondești atâta ?”, o ia la zor omul ei. „Ho, de, că nu tăbărâră turcii !”, îi răspunde femeia, care curăță în continuare păhăruțele alea ciudate. Pe care apoi le cercetează în lumina lămbii.  Ia de pe laviță o cârpă, o înmoaie în oțet și îi dă foc  cu chibritul. Cârpa se aprinde, flacăra e albăstruie și jucăușă, dansează ca o crăiasă.  Bătrâna încălzește fiecare „borcănaș” și aproape că mă sperii,  totul seamănă a vrăjitorie. Tata-mare dă la o parte plapuma grea, umplută cu paie  de grâu, își scoate cămeșoaia de in și se întinde pe burtă. Ma-marea se apropie de el și, pe rând, îi lipește pe pielea fierbinte  „borcănașele”. Casc ochii  și mai speriat.  Sticla păhăruțelor se aburește pe loc.  Patru (sau șase ?) măciulii opaline împodobesc spinarea înroșită a bunicului. Noaptea s-a întețit și siluetele de pe pereți au devenit înfricoșătoare. Încerc  să adorm, dar  nu reușesc. Ațipesc. Visez că cineva îmi umblă prin corp cu o feștilă arzând. Simt gâdilături, însă nu îndrăznesc să râd, Doamne ferește !, sunt încremenit de frică. Transpir, focul se întinde, mă înăbuș. Tresar. Mă trezesc. Am 55 de ani.  Aprind veioza de pe noptieră și citesc Gazeta Sporturilor. Aflu că înotătorii americani participanți la  Olimpiada de la Rio au descoperit miracolul… ventuzei. Așa că ei folosesc terapeutic „borcănașele” încălzite pentru a-și întrema musculatura slăbită de efort. Metoda a căpătat deja o denumire alambicată și o droaie de intelighenți se înghesuie s-o  înregistreze în catastifele științifice.  Țăranilor de odinioară din Islaz nici nu le trecea prin cap că leacul lor empiric va traversa  Oceanul și va revoluționa tehnicile de recuperare sportivă. Lumea se  întoarce la origini, spectaculos și brutal, dar nu oricum, ci cu pompă, cu formule lingvistice epatante și complicate. Simplitatea nu mai atrage bani, prostimea trebuie amăgită cu etichete în stare să-i  ia piuitul. Și paralele…