Era într-o zi de vineri, 31 martie 1995. Mă simțeam epuizat, organismul nu-și revenise încă după o hepatită parșivă, prin care trecusem în vara anului 1994. Abia așteptam să ajung acasă mai devreme, să dorm. Pe la 9 și un pic, m-a chemat Prim-procurorul Capitalei, Constantin Son. Mi-a zis că la Balotești s-a prăbușit un avion și trebuie să plec acolo. Am urcat într-un Aro de serviciu și dus am fost. Ploua câinește, cu stropi de zăpadă, și bătea vântul sălbatic. Eu, încălțat cu pantofi cu talpă subțire și înfășurat într-un parpalac de stradă, ușor. La intrarea pe câmp, autoturismul s-a împotmolit în clisa groasă. Până la locul accidentului aeronautic, vreo 2 km, am mers pe jos, coșmar, nu altceva ! Așa am început ancheta, îndurând un frig năprasnic. Și nici nu știam ce înseamnă o cercetare în astfel de cazuri. Noroc că a venit lângă mine Eugen Vasiliu, șeful Direcției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Procuraturii Generale. El mi-a zis că suprafața de impact trebuie împărțită în dreptunghiuri mai mici și indicate cu un număr pentru a ști de unde s-au ridicat obiectele și fragmentele de cadavre. Curând, Constantin Son mi i-a trimis alături pe colegii Dragoș Nestor, George Bălan și Iuliu Molcuț. N-am mai apucat să termin ancheta, întrucât în ianuarie 1997 am demisionat. Dosarul acela, la care trudisem atâta, am aflat târziu, foarte târziu, a dispărut din sertarele procurorilor…
Loading...
Reload document 
Open in new tab