• avocat
  • scriitor
  • publicist

Letiția Ilea, „Citesc ca să scriu și scriu ca să citesc…”

În fața inflației de texte care ne asaltează, în presa scrisă, pe bloguri, la care se adaugă tot soiul de producții ce se revendică de la diferite „-isme” și care cu greu pot fi numite literatură, îmi pun în ultima vreme o singură întrebare, despre care Noica spunea că e „o întrebare proastă”: de ce? Ce îi „mână în luptă” pe autorii lor? Cu ce îmbunătățesc, în ce măsură înfrumusețează lumea, în ultimă instanță, la ce bun? Întrebările acestea se reverberează acum, târziu, în siajul unei cărți care mi-a marcat adolescența: Scrisori către un tânăr poet a lui R.M. Rilke. După cum este bine știut, Rilke îi răspunde tânărului Franz Xaver Kappus care îi trimisese versurile sale: „Scrie numai dacă nu poți face altfel”. Despre Marian Nazat, căruia i-am citit (cu o excepție) toate cărțile de până acum, am certitudinea că nu poate face altfel. Profesiunea sa de credință, „citesc ca să scriu și scriu ca să citesc” pe care scriitorul ne-o împărtășește în recenta sa carte, Macină viața, macină… (Editura RAO, 2023) și care dă titlul acestor note, s-ar cere, în cazul său, completată cu corelativul ei existențial: „Trăiesc ca să citesc/scriu și citesc/scriu ca să trăiesc”. Scrisul face parte din ființa lui Marian Nazat, după cum ne previne autorul și pe blogul său (http://mariannazat.ro): „Scriu întruna, altminteri m-aș usca, scriu ca să nu uit că exist, pentru a nu lăsa buruienile să crească peste o lume deja moartă, scriu…”. În volumul de față, scriitorul ne aduce încă un argument, citând-o pe Alice Voinescu din Jurnal: „Dumnezeul meu sunt cuvintele!”.

Macină viața, macină… conține notațiile hebdomadare ale autorului dintre anii 2021-2023, anii pandemiei și ai războiului din Ucraina, și se deschide cu un motto tulburător, de o frumusețe ireală, care merită citat în întregime: „S-a luminat de-a binelea. Stau întins în pat și privesc pe fereastra deschisă către un pâlc de salcâmi înfloriți. Plutesc între realitate și vis. «Tataie, ești o pasăre bătrână care nu mai poate să zboare», mă trezește din reverie Tudor, nepoțelul meu de patru ani, privindu-mă într-un fel anume. Dau să mă ridic în capul oaselor și s-o iau din loc, dar parcă mi-au înțepenit…aripile.”

Comentator politic avizat și perseverent, în cărțile precedente și pe blogul său, Marian Nazat a ales să omită în această carte textele de genul acesta, supuse vremelniciei, preferând să decanteze mierea zilelor din anii menționați, cu nostalgia Islazului natal, cu admirație pentru oameni și cărți care l-au marcat, revoltat împotriva derivei contemporane de la noi și nu numai, cu tristețea celui trecut de jumătatea drumului, nevoit să-și vadă prieteni și apropiați plecând către nicăieri, dar mereu cu uimirea copilului, intactă, în fața miracolelor acestei lumi.

Iată cum își începe scriitorul confesiunea: „Te trezești deodată că vioiciunea privirii ți-a cam pălit, că marile dorințe ți s-au stins rând pe rând, că sufletul nu-ți mai tânjește decât la liniște, că nepoții cresc întruna, iar tu scazi, scazi și nu e leac să ții timpul în loc… Începi să conjugi toate verbele la trecut, căci viitorul s-a transformat într-o fâșie îngustă și nesigură de spaime. […] Și mergi înainte, cu călcătura greoaie, împleticită adesea, spre fatalitatea de pe urmă. […] Constați cu lehamite că lumea și-a schimbat chipul și că tu ai devenit un intrus, un edec de care nimeni nu are nevoi. Apar depresiile și tăcerile grele ca o lespede de piatră, uneori și remușcările, revoltele… Dacă…Însă timpul nu mai răbdare cu tine, clepsidra e pe sponci în partea de sus.” (Un fel de introducere, p. 9) Un cititor care nu este familiarizat cu scriitura lui Marian Nazat ar putea crede că urmează rândurile unei persoane resemnate, care a abdicat, și nu este deloc așa. Ardoarea cu care autorul își apără opiniile, însuflețirea cu care își evocă satul natal, copilăria, apropiații, locurile vizitate sau cărțile care l-au marcat nu sunt deloc cele ale unei persoane trecute de vârsta de mijloc și acest fapt este poate un reflex profesional, al meseriei sale de avocat. Mărturisesc că m-am gândit uneori, citindu-i cărțile, că Marian Nazat are avantajul de a nu fi un scriitor „de profesie”, pentru că la aceștia din urmă nu de puține ori abundă manierismele și o anume epuizare. Scriitura sa este mereu proaspătă, niciodată „obosită” în a-i prezenta cititorului uimirile sale, fie că e vorba de ființe, locuri și cărți sau, de ce nu, pentru a condamna diversele derapaje ale lumii în care trăim (întotdeauna în cunoștință de cauză).

Numeroase sunt paginile în care este evocat satul natal, Islaz, cu oamenii și obiceiurile sale, topos care este pentru autor, acum, acel „acasă” la care visăm cu toții: „Acasă la bunici a devenit dintr-o dată, după ce am pășit în jumătatea povârnită a vieții, acasă la mine, cu toate că n-am nici măcar un bordei acolo la care să trag ușa și să pun zăvorul. Așa că acasă la mine înseamnă întreaga îngrămădire de locuințe și acareturi dintre ape și fiecare palmă de pământ ce se întinde leneș între Olt și Dunăre, cum treci podul înspre Oltenia.” (p.268) Ca în cărțile precedente, satul din Oltenia este evocat cu nostalgie, în pagini de o rară frumusețe, din perspectiva maturului pentru care întoarcerea este imposibilă, pentru că Marian Nazat pare nu rareori un exilat în spațiu și în timp, de nu și în profesie: „Acum, la 60 de ani, dacă mă întreabă cineva ce îndeletnicire mi-aș fi dorit la vârsta maturității, i-aș răspunde din prima: călător perpetuu. Aș învăța cinci limbi străine și aș pleca în cele patru zări, din țară în țară, aș citi ce este important despre meleagul colindat și, la finalul fiecărei șederi, aș scrie, în graiul românesc, un volum de impresii incandescente. Nu de alta, dar m-aș folosi de acel acces la febră în desenul cărții, „altfel nu e contagioasă”, vorba lui Emil Cioran. Mărturisesc că aș evita orice profesie care presupune interacțiunea cu omul, prea te împovărezi cu durerea insului prins în menghina destinului și te frămânți în van, străduindu-te zadarnic să-i dezlegi problemele. Colecționar de nenorociri individuale și colective, riști să-ți pierzi mințile și să-ți îmbolnăvești inima gracilă.” (p. 68)

Când își dă frâu liber condeiului evocându-și copilăria din Islazul natal, Marian Nazat devine repede poet, ceea ce scriam și după lectura Jurnalului banalității (Editura RAO, 2015) și se remarcă în multe din textele scriitorului. Astfel, Fântâna din răscruce… este o adevărată bijuterie lirică: „Era atâta liniște atunci, în întretăierea aia de drumeaguri… O auzeam, o frământam între degete ca pe o bezea și-mi doream să nu se destrame în veci. Tufele de trandafiri roșii de la poarta dascălului parfumau aerul și întunericul se îngroșa alene, parcă n-ar fi vrut să mă alunge la culcare și să mă gonească înspre visarea plăsmuitoare de fantasmagorii. Doar fântâna rămânea nemișcată și tristă, cu silueta zveltă, leită unui semn uriaș de mirare, petrecut în vârf cu un braț mereu în căutarea echilibrului…Își rotea încă o dată ochii pe deasupra noastră și scâncea sfâșietor. Dintr-o răscruce învecinată, o alta îi răspundea la fel. Fiecare își plângea singurătatea de care nu era chip să se descotorosească vreodată. Zăboveam râcâind noaptea cu uimirile-mi arar ațipite și mă rugam să se arate un prinț din deșert și să elibereze puzderia de fântâni din răscrucile Islazului. Iar pe urmă să le însoțesc în alai spre oriunde, gătite ca de nuntă…” (pp. 314-315). Și autorul știe să vadă și să ne transmită lucrurile pe care le ignorăm în graba noastră cotidiană, cu un ochi mereu proaspăt: „A înflorit salcâmul din fața biroului meu… Nimeni nu-l vede, oamenii trec pe lângă el, afundați în frământările lor fără leac… Zău că îmi vine să îi opresc în loc și să le strig cu furie: «Priviți minunea asta, unde fugiți?!»” (p.270).

Și în această carte, Marian Nazat evocă îndurerat ființele dragi, ritualurile din copilăria mitică, în rânduri ce poartă pecetea literaturii de bună calitate: „În afara ciobului cu tămâie și a icoanei strămoșești, în casa bunicilor nu găseai altceva de preț. Numai că obiectele acelea cu puteri misterioase mă purtau pe meleaguri de basm și nimic nu se compara cu inefabilul stării de zbor heruvimic. Habar n-am cum s-a întâmplat, însă m-am pomenit matur și ma’-marea s-a trezit tămâindu-l cu jale sfâșietoare pe tata-mare. Mai apoi, alte muieri au tămâiat-o cu lacrimi și bocete urlate pe ma’-marea și vraja s-a rupt definitiv, îngropându-l pe copilul dinlăuntru-mi, nepotul celor mai minunați bunici. Ciobul cu tămâie a dispărut fără urmă, ca și icoana făcătoare de minuni, înfiptă pe peretele mereu văruit de sărbători și împodobită cu busuioc. Arar, mă gâdilă pe la nas câte o adiere de rășină sfântă și abia atunci îmi dau seama cu adevărat că Raiul s-a risipit de-a pururea, asemenea fumului din ciobul cu tămâie…” (p. 325).

Însă scriitorul este la rândul său bunic, iar paginile dedicate nepoților sunt impregnate de o tandrețe fără seamăn: „Îl iau în brațe și-l strâng cu fereală, să nu-l strivesc de atâta iubire. Îi simt bătăile inimii și căldura trupului lui plăpând curge șuvoi înspre mine. Doamne, fă ca momentul acesta să dureze veșnic, fă-l eternitate! […] «Tataie, tu aproape o să mori?» mă întreabă cu ingenuitatea celor câțiva anișori. Of, cât aș vrea să amân răspunsul la cumplita curiozitate… Ne desprindem din îmbrățișare și îl lămuresc pe îndelete, înghițindu-mi neputința, atent să nu-i rănesc sensibilitatea de lapte. «Eu n-o să mor, tataie, că sunt mic!», mă consolează candid și-mi ia capul între palmele-i fragile. Se încruntă nițel, și parcă aș recunoaște expresia cuibărită deodată pe chipul său de înger. Dar nu la fel fac toți bunicii de pe pământ?” („Suflet de bunic”, pp. 340-341). De aici patosul invocației care urmează: „Rogu-te, viață, macină-mă mai pe îndelete, mai cu amânare, ca să-mi văd vlăstarele înmugurind pe piatra sacră a eternității alcătuită din mici efemeride!” (p. 267)

Marian Nazat nu se sfiește să-și mărturisească admirația și gratitudinea față de oamenii care l-au marcat, dascăli, mentori, scriitori. Este unul din motivele pentru care îl admir la rândul meu, pentru că în lumea de azi, cu valorile ei răsturnate din temelii, a-ți manifesta admirația față de cineva a devenit un act de curaj. Nimeni nu te condamnă dacă hulești, dar repede poți deveni o țintă a ironiilor dacă îți declari deschis atașamentul față de cineva sau ceva, idee, cauză. Însă curajul nu i-a lipsit niciodată lui Marian Nazat. În acest sens, superbă este evocarea lui Octavian Paler izvorâtă dintr-un dor „sfredelitor și de nelecuit”; de asemenea, rândurile despre dascălii și colegii săi.

În alte pagini ale cărții, scriitorul se revoltă împotriva tuturor relelor pe care evoluția societății le-a adus pentru omul contemporan, atentând la ceea ce îi mai rămăsese autentic acestuia din urmă: egoismul și rapacitatea celor care conduc destinele acestei lumi, consumerismul, diversele mișcări de emancipare, noua libertate sexuală, decăderea învățământului de azi etc., de pe pozițiile unui moralism pe care generațiile de azi cu smartphone și tatuate l-ar considera desuet. Concluzia lui Marian Nazat este cea a lui Makine din Dincolo de frontiere: „poți părăsi această lume fără să fie nevoie să mori” (p. 304). Astfel, în „Cum să fim sănătoși” autorul nu se sfiește să dărâme idolii de mucava ai rețelelor de socializare care „acaparează șanțul virtual cu fel de fel de bazaconii pe placul gloatei digitale” (p. 312).

Pandemia și războiul din Ucraina, evenimente din fundalul acestei cărți, sunt evocate cu luciditate: „Războiul din Ucraina e deja un subiect periferic și deloc pomenit, ne-am obișnuit într-atât cu el încât s-a banalizat. Știrile de pe front sunt înadins falsificate, în funcție de interesele beligeranților. La urma urmei, cum să ceri părților angajate într-un conflict militar să spună adevărul, de vreme ce pe timp de pace minciuna dictează regulile jocului social?” (p. 323).

Nu rareori, scriitorul își evocă apropiații plecați fără întoarcere: „Noapte de noapte mă întâlnesc cu mulții mei răposați. Rude dragi ori cunoștințe apropiate sau îndepărtate, toți îmi ies în cale și mă țin din visele ce-mi dau târcoale mereu. Uneori mă sperii, alteori mă bucur să-i regăsesc, însă niciodată nu rămân întreg după o astfel de caznă nocturnă. Fiecare ia din mine ceva, niciunul nu pleacă cu mâna goală, iar eu sunt tot mai desfigurat pe dinăuntru.” (p.21) Poetul Andrei Zanca exprimase același lucru în versul: „Nu anii, morții mei mă încovoaie”… Pentru Marian Nazat pustiul lăsat în urmă de cei duși se extinde însă mult mai mult: „O iei pe uliță, în sus și-n jos, și nu întâlnești pe careva cu care să mai sporovăi, să mai legumești o amintire. Pustiul s-a întins și roade lacom în continuare, geaba gardurile trainice de ciment…Sub streașinile de la case, tablouri cu pozele celor duși, o droaie, și semnul crucii, implacabil. Soarta acestei linii nu-i separată, din nefericire, de cea a României și asta îmi zdumică mereu liniștea…Da, și cântecul-blestem al cucuvaiei, chiar nu-l auziți?” (p. 247).

Nu pot să închei aceste note fără să afirm că Macină viața, macină… se citește pe nerăsuflate, fiind cartea unui scriitor de excepție. Ștefan Mitroi remarca și el acest lucru: „Și totuși, adevărata vocație a avocatului de succes de azi este scrisul. Când va ieși la pensie, dacă va ieși vreodată, Marian Nazat o să-i sperie pe mulți scriitori de profesie cu succesul cărților sale. O face încă de pe acum. Sunt, recunosc cu sinceritate, unul dintre cei speriați. Doar că mie îmi face bine sperietura de care sufăr. Și nu pentru că Marian Nazat mi-este prieten. Și nici pentru că suntem amândoi teleormăneni. Ci din pricină că, citindu-l, mă văd mereu, cum se zice prin părțile noastre, pus la ambiție. Ambiția de a scrie mai bine, de a-l ajunge, pe cât posibil, din urmă. Câteodată îmi iese. De cele mai multe ori, nu. Lui Marian Nazat îi iese întotdeauna.” (Cum ne dă un fost procuror lumea înapoi, p. 293) Iar poetul Dan Panțoiu, camarad cu Marian Nazat din „câmpul tactic”, este categoric: „Au trecut anii și, la un moment dat, și-a dezbrăcat armura pe care o purta, lăsându-mă să văd omul. Și l-am văzut pe Marian Nazat cel Trist. Amarnic de trist! Trist, pentru lumea care s-a depărtat de umanitate, trist, pentru oamenii care s-au însingurat într-un sine la rândul lui străin de tot și toate, trist, pentru că pe zi ce trece, sufletul și spiritul semenilor se golesc de sentimente, tandrețe, și de tot ce este omenesc…În loc de morală: Și totuși, tristețea lui, după ce pârjolește năprasnic în stânga și dreapta neomul și neomenia, este dătătoare de viață: din cenușa rămasă, va renaște ceea ce s-a pierdut: umanitatea.” (p. 292)

În dedicația acestei splendide cărți, Marian Nazat îl citează pe Márquez: „scriu pentru ca prietenii să mă iubească”. Dacă într-adevăr prietenii ne iubesc pentru adevărul și frumusețea pe care reușim să le trecem în cuvinte – și nu aș putea să îl contrazic pe Gabo! –, atunci cred că Marian Nazat, pe care nu îl cunosc personal, are mulți prieteni și este foarte iubit.

(Text preluat din revista „Tribuna”, nr. 514/ 1 februarie 2024)

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

10 decembrie, 2023

În fața inflației de texte care ne asaltează, în presa scrisă, pe bloguri, la care se adaugă tot soiul de produc

1 aprilie, 2023

În fața inflației de texte care ne asaltează, în presa scrisă, pe bloguri, la care se adaugă tot soiul de produc

25 martie, 2023

În fața inflației de texte care ne asaltează, în presa scrisă, pe bloguri, la care se adaugă tot soiul de produc

Articole similare

Mircea Canţăr: „Jocuri de societate”
VIZUALIZARI
Lăsați copiii în pace ! (II)
VIZUALIZARI
Lăsați copiii în pace ! (I)
VIZUALIZARI
Nicolae Adam, Tu
VIZUALIZARI
Freddy Gârbaci, Houellebecq epuizat
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Mi-aduc aminte
VIZUALIZARI
„O carte pe an pentru fiecare elev”
VIZUALIZARI
Florentin Țuca - All a penis is, is just a large clitoris
VIZUALIZARI