„Dă-mi, Doamne, o moarte ușoară și curată !” obișnuia mamaia să strecoare în rugăciunile ei de seară. Nedumerită, am întrebat-o atunci când am înțeles cât de cât ce înseamnă „moarte”, de ce se roagă așa, fiindcă pe noi ne îndemna să ne rugăm pentru sănătatea și plinul vieții noastre și al celor dragi. „O să înțelegeți voi la vremea voastră, mamă, și o să mă pomeniți când o să înțelegeți ! Uite așa să mă ia Dumnezeu, ca pe un pui de găină, fără suferință, fără să necăjesc pe nimeni ! Să nu trebuiască, maică, să fiu eu la mila nimănui !” Iar Dumnezeu s-a îndurat de ea și a primit-o în cetele îngerești tocmai în timp ce priveghea pe prispa casei în așteptarea copiilor și a nepoților, a strănepoților…
A fost un om bun și milostiv mamaia Ilinca. A rămas văduvă după război, cu doi copii mici – Drina si Ene. Singură, fără pământ, în casa socrilor unde erau și alte guri de hrănit. Singură, dar cu o frumusețe, o blândețe în vorbă și o dragoste de toate vietățile pământului pe care au moștenit-o sau învățat-o copiii, nepoții, strănepoții, toți cei de pe lângă ea. Pentru blândețea asta și pentru hărnicie a luat-o Ion de nevastă. Rămăsese și el văduv după război, tot cu doi copii mici – Ion (tatăl meu) și Tudor. Și-au strâns sărăcia acasă la Ion, iar Dumnezeu le-a mai dat încă doi copii – Didica și Alexandru. În casa lor nu s-a știut niciodată de „ai mei”, „ai tăi”, „ai noștri”, dimpotrivă. S-au crescut unii pe alții, s-au iubit și se iubesc (câți au mai rămas, căci Didica, Tudor și Alexandru sunt de ceva vreme „robii tăi cei adormiți”), așa cum se cuvine între frați. Eu și fratele meu nu am aflat decât târziu că femeia „blajină” care ne-a crescut și bucurat copilaria nu era bunica noastră de sânge . Pentru mine ea rămâne însă Mamaia. Au trecut 30 de ani de când nu mai este… Nu pot vorbi, scrie, gândi la ea fără să plâng, fără să-i mulțumesc pentru tot frumosul, bucuria, dragostea și înțelepciunea pe care ni le-a dăruit …
O pomenim din ce în ce mai des. Suferința celor dragi și neputințele noastre în fața lor ne aduc în gând vorbele ei, dar și zâmbetul ei când, să ne „mulțumească” pe noi și să ne asigure că nu ne va părăsi prea curând, adăuga rugăciunii: „Dar Domnicule, du-i pe alții mai întâi și pe mine mai amânat, să-mi văd copiii crescuți mari”. Și Domnul i-a împlinit voia…
Viorica Aioanei (teleormăneancă strămutată de bunăvoie în Hunedoara)