– Să înțelegem și noi românii, asemenea bulgarilor și paraguayenilor, că Premiul Nobel pentru literatură nu va ajunge niciodată la București?
– Într-adevăr, asta este părerea mea, că Nobelul nu va ajunge în România. Râvna culturii noastre de a obţine Nobelul pentru literatură este prea explicită şi prea insistentă, probabil că mai mult agasează. M-aş bucura foarte mult ca unul dintre scriitorii români care trăiesc în România şi scriu în limba română, oricare, să primească Nobelul. Chiar dacă a stârnit controverse încă de la prima ediţie (în 1901, când unor mari scriitori precum Tolstoi, Ibsen şi Zola le-a fost preferat „un poet fără cititori, searbădul Sully Prudhomme”1), nu se poate nega că acest premiu e un fel de certificat de garanţie, este calea prin care o cultură mică devine observabilă, capătă atestatul de universalitate. Acestea sunt, însă, şi motivele pentru care un scriitor român nu va primi acest premiu, motivele pentru care speranţele unora sunt simple himere. Aşa cum pot vedea de aici, Academia suedeză n-are nici cea mai mică intenţie să scoată cultura noastră din matca ei provincială. Cred că avem, pur şi simplu, o imagine proastă din punct de vedere politico-economic, ceea ce ne descalifică şi cultural. Nu mai punem la socoteală zvonurile potrivit cărora literatura pe care încercăm să o exportăm este, şi ea, selectată pe criterii ce trădează o înclinaţie spre autodiscreditare. Sper să greşesc, dar prăpastia dintre ei şi noi a fost făcută să pară atât de adâncă, încât distinşii lor academicieni nu vor vedea rostul strădaniei de a construi poduri. Nici măcar corectitudinea politică nu ne poate fi de ajutor, această ideologie aflându-se, la rându-i, într-o zodie a contestărilor. Nu se poate să nu observăm că discursurile inflamate din anumite cercuri vest-europene actuale, generate de migraţie, îi vizează nu doar pe cei proveniţi din islamism, ci şi pe unii dintre est-europeni, din rândul cărora nu ne putem exclude. Or, în condiţiile în care destule voci susţin că Nobelul nu e doar o afacere literară, ci una politico-literară, va trebui să aşteptăm alte vremuri.
Dacă aş fi avut material documentar, mi-ar fi plăcut să scriu o istorie a atribuirii Nobelului literar; neavând însă acces la disputele din culise, rămâne un proiect imposibil. Cert e că, deocamdată, scriitorii din România nu pot da, prin operă, destule garanţii de “idealism”, astfel că rămân înscrişi doar pe generoasa listă de aşteptare. Trist este că nu suntem în faţa unei aroganţe tipice pentru elita academică, ci a unei tendinţe de desconsiderare cu rădăcini mai adânci. Prejudecăţile, generalizările şi beţiile ideologice încă infectează chiar şi minţile unor artişti care se consideră liberi, luminaţi şi profunzi. Ca să rămânem în zona scandinavă, mă gândesc, de exemplu, la un scriitor foarte “la modă”, norvegianul Karl Ove Knausgård, care a dat lovitura cu romanul său nonfictiv întins pe vreo patru mii de pagini, intitulat Lupta mea. Nu sunt sedus de literatura în care autorul îşi povesteşte minuţios viaţa, cu prea multe detalii irelevante literar, dar am ţinut să citesc măcar un volum, pentru a-mi forma o impresie proprie. Am luat cartea a doua, de aproape şapte sute de pagini, intitulată Un bărbat îndrăgostit. Pot să spun că este bine scrisă şi interesantă, în special în reflecţiile autorului şi în dialogurile intelectuale. Dar nu de-asta am adus-o în discuţie, ci pentru că mi-a atras atenţia un amănunt, chiar la începutul cărţii: Karl Ove (care trăieşte în Suedia) se afla, cu soţia şi cu copiii, într-un fel de bâlci periferic din zona Göteborg; deodată, “un băiat micuţ şi murdar a venit spre noi pe tricicletă, direct în căruciorul lui Heidi; (…) Avea părul şi ochii închişi la culoare, putea fi român, albanez sau poate grec. După ce s-a izbit cu roata de câteva ori de cărucior, s-a poziţionat în aşa fel încât să nu putem ieşi…”2. Ce gândeşte, deci, un bărbat scandinav, cu părul şi ochii deschişi la culoare, înalt, curat, atrăgător, de o vastă cultură, scriitor important, atunci când vede un băiat micuţ, brunet, murdar şi needucat? Că acest băiat nu poate fi decât român, albanez sau grec. Se subînţelege, deci, că părul şi ochii închişi la culoare, murdăria şi lipsa de educaţie sunt trăsături caracteristice ale românilor, albanezilor şi grecilor. Ca să-i cureţe de murdărie pe aceşti copii şi ca să le asigure educaţia, statul norvegian (ca şi cel suedez, din ce se aude) s-a gândit la soluţia de a-i despărţi de familii şi de a-i creşte într-un cadru instituţional. Nu este o idee originală: au avut-o şi Platon, şi Rousseau, şi Robespierre, şi alţii (inclusiv lideri religioşi). Cum scrie Jonah Goldberg, “de la Republica lui Platon încoace, politicienii, intelectualii şi preoţii au fost fascinaţi de ideea de a <<captura>> copiii, din motive de inginerie socială”. Revenind la Knausgård, fără îndoială că el se înscrie într-un curent de gândire, chiar dacă nu realizează asta. Când gândeşti astfel, nu faci decât să-ţi deschizi singur calea către prejudecata că scriitorii români, albanezi sau greci nu pot fi cu mult diferiţi de piciul murdar din bâlci. Strădania lor de a obţine marele premiu trebuie să fie de neînţeles pentru curentul de gândire în care se înscrie Karl Ove Knausgård (desigur, se cuvine spus că marea cultură greacă nu a putut fi ignorată, au existat doi greci care au primit Nobelul: primul a fost Seferis, alegere stranie, mai curând diplomatică, în condiţiile în care Kazantzakis a fost sărit, probabil ca sancţiune pentru opera sa importantă, dar incorectă; cel de-al doilea a fost Odysseas Elytis, poetul născut în Creta. Aceste premii au fost date cu mult timp în urmă, în 1963 şi în 1979, când Grecia putea sta încă la masa cea mare a familiei). Cât despre Lupta lui Knausgård, se pare că aşa se întâmplă când te povesteşti pe patru mii de pagini, rişti să laşi sub condei şi urme ale sentimentelor de superioritate rasială. Dar să nu fim prea supăraţi pe Karl Ove, el e doar un scriitor care n-are de dat socoteală decât propriei conştiinţe, din câte ştiu nu predă ştiinţe social-eugenice şi nici măcar nu s-a apucat de politică. Şi tot el scrie, în alt loc din acelaşi volum: “Să primeşti Nobelul pentru literatură este cea mai mare ruşine posibilă pentru un scriitor”. Dă exemplul lui Harry Martinson, despre care spune că s-ar fi sinucis pentru că, membru al Academiei fiind, n-a mai suportat bârfa insistentă că ar fi primit Premiul Nobel pentru literatură pe pile. 1974 a fost, pare-mi-se, cel de-al treilea an din istoria Nobelului literar cu doi laureaţi: Eyvind Johnson şi Harry Martinson. Simplă coincidenţă, ambii erau scriitori suedezi. E amuzant că, în condiţiile astea, domni şi doamne din intelectualitatea Nord-Vestului clădit pe înălţimile civilizaţiei europene continuă să aibă impresia că doar mirosul emanat din puroaiele Estului de jos viciază aerul. Condiţia scriitorului poate rămâne una dintre cele mai interesante teme de meditaţie, dacă avem în vedere dramele pe care le pot provoca atât eşecul, cât şi succesul: John Kennedy Toole s-a sinucis pentru că nimeni n-a vrut să-i publice Conjuraţia imbecililor, iar Harry Martinson pentru că a primit cea mai râvnită distincţie literară de pe planetă. Ca să nu mai vorbim de bietul Pasternak, căruia tot Nobelul i-a grăbit sfârşitul: manuscrisul Doctor Jivago a fost scos clandestin din URSS şi publicat împotriva voinţei autorului de către editorul italian, autorităţile comuniste l-au obligat să refuze Nobelul, iar scriitorul a murit la scurt timp, în mijlocul unui scandal internaţional care trebuie să-l fi bulversat teribil. E puţin spus că trăim într-o lume nebună.
– Spune-mi, te rog, ai găsit în cărțile citite ceea ce căutai? Ai citit la întâmplare sau după un anumit program stabilit de cineva anume?
–––––––––-
1Expresia este a lui Frédéric Rouvillois.
2Citat din Karl Ove Knausgård, Lupta mea. Un bărbat îndrăgostit, Ed. Litera, 2016, trad. Simina Răchiţeanu.