Am venit pe lume ca venetic, în Dobrogea, din doi părinți teleormăneni – Islaz și Plosca -, plecați să-și caute rostul pasager departe de casă. Habar n-aveam atunci că mi se hotărâse astfel și destinul, unul de pribeag prin propria-mi viață. M-am dumirit devreme, după ce-am ajuns la bunicii materni, acolo unde o vecină otrăvită la limbă mă alinta, cu obidă, „veneticu’”. De la unu’ și-altu’ am aflat ce înseamnă cuvântul cu pricina. În definitiv, asta și eram – un prichindel aterizat de altundeva și considerat străin în satul de la marginea României. Vasăzică, un discriminat negativ, în graiul corectitudinii politice de azi… Dar cui să mă fi plâns, cui să fi adresat petiția răzvrătirii mele de copil? Oamenii simpli sunt de-o cruzime înspăimântătoare, ce toleranță, ce diversitate culturală, socială sau etnică? Ferească sfântul să te pomenești în mijlocul lor, neajutorat și stingher ! O mașinărie înfiorătoare de strivit semeni, asta-i „talpa țării”, norodul de la parterul societății…
Cu vorba băbuței în urechi, m-am mutat la Cernavodă și curat ghinion: eram iarăși venetic ! Un oltean autentic, trădat din plin de regionalismele și perfectul-simplu al „juveților”, nimerit în partea cea mai orientală a Valahiei. Certificatul de naștere nu-mi folosea la nimic, degeaba scria pe hârtia gălbuie că sunt născut la Topraisar. Și nici măcar tăietura mongoloidă a chipului nu mă ajuta. Trebuia să mă adaptez conformându-mă băștinașilor, cărora le zgândăream, se pare, prejudecățile.
Prin clasa a patra m-am trezit la Turnu Măgurele, fără să-mi schimb însă statutul de provenit. Aceleași priviri chiorâșe, aceeași ostilitate, însă de data aceasta eram… turc, tătar. Păi nu mă dădea în vileag spațiul natal topraisărean? Ca și ochii oblici, ca și ultima haltă cu gust de apă neagră[1]… Bașca numele, cu puternice rezonanțe otomane. Puțini făceau legătura cu vocabula slavă nazad, dar, și așa, tot alogen le-aș fi părut. Bașca originea turcească a poreclei, venedik…
Supliciul va continua să mă înghimpe și mai apoi la facultate, al cărei examen de admitere l-am trecut ca un om aproape sfârșit (cu decisive influențe papiniene și rousseauiste), printre tinerii scrutând semeț viitorul, plesnind de optimism și entuziasm. Repartiția guvernamentală mi-a accentuat sentimentul de intrus, lumea de la vărsarea Oltului în care sorții mă aruncaseră suferea de blazare, de apatie, iar eu fremătam, voiam s-o prefac din temelii, s-o răstorn. Excesele pubertății neconsumate în întregime, nu vă mirați…
Răsucirea regimurilor politice din 1989 îmi aducea părelnica salvare, doar că mă înșelam amarnic. Pentru colegii bucureșteni eram tot venetic, un parvenit… Numai că, spre nedumerirea lor, nu-mi doream funcții și ranguri, ci împlinirea pasiunii – vânătoarea de criminali ! Ușor-ușor, am conștientizat donquijotescul visului și l-am abandonat dezamăgit, devenind venetic între… avocați. Iar, la scurt timp, și între scriitori și publiciști, ca să nu-i ocolesc pe talibanii globalizării capitaliste, noii proprietari ai clipei. Avatarurile se vor prelungi și la incinerare, anticipez de pe acum, un venetic de cenușă, în răspăr cu tradiția înhumării, înțărânării creștin-ortodoxe. Împrăștiat în cele patru zări, îmi voi aminti, consolator, că veneticul a fost totuși și o veche monedă venețiană de aur care a circulat odinioară și în țările românești…
–––––––––
[1] Cernavodă