Stau în sala de judecată și aștept să mi se strige dosarul, corvoada inevitabilă a avocatului. Orele se scurg anevoie, măcar de-am avea o fereastră prin care să căscăm ochii aiurea, să ni se ia de noi înșine. Mă străduiesc să îmblânzesc târârea timpului, s-o fac mai suportabilă. Gândurile îmi dau năvală și încep să mi le notez în fugă, să nu cumva să le scap…
*
Un creștin sirian din secolul al VI-lea predica în van: „Osândește păcatul și iartă-l pe păcătos !” Cât de mult mi-aș dori ca și justiția noastră să fie plină de sirieni ! Fiindcă judecătorul trebuie să pedepsească fapta, iar pe făptuitor să-l îngăduie fără răzbunare. Altminteri, „ura, care îndărătnicește judecata, preschimbă osânda în prețuire.”[1]
Dar „dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc”[2], zice părintele Dumitru Stăniloae și atunci cum să-l grațieze magistratul pe proscris? Căci iubirea astfel dobândită i-ar întuneca mintea, măsura în aplicarea legii. Însă „iertarea este legată de înțelegerea slăbiciunii celuilalt și a propriei noastre slăbiciuni.(…) De ce să nu-l iert pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate?”[3] Adâncimea în astfel de reflecții e pernicioasă pentru zămislitorul de dreptate, el are nevoie să țină balanța fără să-i tremure inima. Și cu cât zăbovești asupra condiției umane, cu cât te căznești să pricepi cu adevărat ce-i păcatul, riști să se prescrie faptele.
*
Alaltăieri m-am intersectat cu un fost judecător, acum pensionar. Nu mai avea nimic din siguranța, din duritatea și haloul de altădată, devenise un muritor ca oricare altul. Am schimbat două-trei amabilități și mi-am dat seama că este un om în derivă, mai ales că mirosea a alcool. Ehe, „ce dulce era sentimentul de a fi implacabil ! Aplicând legea, el își afirma propria forță lăuntrică, propriul ideal, propria puritate. (…) În asta consta desfătarea lui, credința lui.(..) Pierzând dreptul de a-i judeca pe alții, se pierduse pe sine.”[4] Vorbele cu pricina ar trebui să le aibă în minte fiecare magistrat încă de la depunerea jurământului, astfel încât la dezbrăcarea robei să nu se piardă pe sine…
*
Se tăifăsuiește întruna despre „statul paralel”, ca organizație ocultă care s-ar suprapune statului real și l-ar silui. Sintagma este falsă dintru început, întrucât două structuri paralele nu se întâlnesc niciodată, nu? Infinitul nu intră în discuție. Ori, la noi, „statul paralel” interferează cam la orice pas cu statul real, pe care-l caricaturizează adesea. Dacă nu-l și stâlcește. Așa că mai bine ar fi să-l numim pe agresor „statul transversal”, căci te pocnește în soartă când ți-e lumea mai dragă, dar mereu pe la spate. De parcă ar fi un răufăcător care te pândește în întuneric și apoi îți sare în spinare ca să te tâlhărească. Prin urmare, expresia atât de în vogă astăzi ar trebui reconsiderată. Iar celor care ne toacă la cap cu minunatul stat de drept neaoș le-aș întoarce nu celălalt obraz, ci remarca lui Nicolae Steinhardt: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.”
*
„Un grec a prorocit: totul curge, iar noi afirmăm: toți ciripesc.” Insul citat aici nu-i un contemporan de-al nostru, nu, e un alt personaj din uriașa carte Viață și destin… De aceea, rușii au scos denunțul din legislația lor penală, numai românii l-au ridicat la rangul de rege al probelor. O curte regală cu înregistrările audio-video în postura… reginei.
*
Prin 1960, Vasili Grossman scria că „Tolstoi (n.m.Lev) însuși a spus că în lume nu există nevinovați, nu există inocenți. Vinovat este cel pentru care s-a lansat un mandat de arestare, iar un mandat de arestare nu poate fi eliberat pentru oricine. Oricine are dreptul la un mandat de arestare. Chiar și cel care toată viața lui a eliberat aceste mandate pentru alții. Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece.”[5] Culmea, filozofia aceasta a fost preluată de Beria și de tot aparatul represiv al „Tătucii” Stalin, care au exportat-o apoi și în țările din lagărul socialist. Însă nu-mi închipuiam că ea va dăinui și în prezent, când aflăm că pe rolul DNA sunt deschise 3420 de dosare penale împotriva magistraților (2193 de judecători și 1227 de procurori, dintr-un total de cca 6500 !?). Iar cifrele sunt departe de a fi definitive.
Prinși în malaxorul „statului paralel”, destui „inocenți” aveau să mărturisească din jilăveala carcerei: „Ce sentiment sfâșietor: să-ți cunoști nevinovăția și, concomitent, să te înfiori de simțământul unei vinovății fără ieșire.”[6]
Așa că, martor la atâtea fărădelegi, ajungi să urli: „Există în această groaznică lume vinovați! Sunt vinovat!”[7]
Într-adevăr, „statul paralel” și-a făcut datoria…
*
Grefierul rostește apăsat un nume, al clientului meu. Răspund precipitat și îmi refac morga profesională. Sunt nevoit să ies pe scenă și să-mi joc rolul până la capăt, chiar dacă într-un „câmp tactic” e al dracu’ de neplăcut…
–––––––––––––––––––––-
[1] Florin Toma
[2] Dumitru Stăniloae în dialog cu teologul francez M.A. Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită.
[3] Ibidem
[4] Vasili Grossman, Viață și destin
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem