Primesc în dar o carte de poezii.1 Numele autorului nu-mi spune nimic – Mihai Arsene -, iertată-mi fie ignoranța. Citesc întâmpinarea, de fapt mărturia unui prieten, reputatul jurist Ioan Alexandru, cel care a și sponsorizat apariția volumului. Aflu că poetul brașovean a decedat în urmă cu șapte ani. Gust din versurile arseniene, le simt arsura, dulceața, amăreala, mă întorc înlăuntru-mi și parcă uit, o clipă, că metafora lumii e și balamucul…
Toamna !
Tic-tac,
Tic-tac,
Tic-tac…
Viața m-a înzestrat
Cu un tic:
să tac.
Tot de toamnă…
Moșneagul
care strânge
frunze moarte
este viu…
Și încă un fel de toamnă
Când te văd căutând prin stații,
alergând după trenuri plecate,
ascultând nostalgii – nostalgii șuierate -,
când te văd meditând la macaz,
așteptând să plouă, să tune, să ningă:
când te văd urmărind turburat
un ciorap cu dunga sucită,
îți urez un accident, de tren –
ca și bietului Dra-Ben-Keda.
Toamnă cu ploaie
Toate despărțirile mele
au fost dramatice.
Păreau însă ca-n teatru – un joc.
N-am cunoscut în ele peroane,
peroane de gări,
fluierat ascuțit…
Nu ningea,
ploaie sau tunet
nu le-nsoțeau –
nici fluturări de batiste…
Toate despărțirile mele
au fost dramatice,
dar în mijlocul lacrimilor de râs:
toate despărțirile mele
în lumina toridă a soarelui –
și necomentate –
au fost dramatice. Și atât.
Regrete de toamnă
De ce plângi ?…
Culoarea aceasta ți-a reușit.
Ai jucat cinstit,
pe o singură carte.
Lumina, pe pânză, a căzut perfect.
De ce ?
De ce plângi ?!…
Culoarea aceasta ți-a reușit,
ți-a reușit perfect.
Și ai încă lumină pe șevalet…
…de toamnă
N-am plătit niciodată un cântec,
niciodată n-am plătit
un bilet la concert…
Îl ascult între cartoane, ascuns:
Înconjurat de pilaștri,
de ferestre și uși,
de paltini și plopi adiind,
de pânzeturi îmbibate în clei
și falduri de pluș
în care mă-nfășur și stau
legănat ca-n hamac…
Nu-mi trebuie ochi să-l ascult –
de aceea îl ascult în ascuns.
Toamna. Ultima
Un copac s-a prăbușit fulgerat,
spintecat de trăsnet,
de flacără…
Lumea în oraș se-agita:
– A trăsnit ! … A trăsnit un copac !
Și-a căzut, a căzut fulgerat…
Dar,
din ce specie a fost
nimeni nu s-a-ntrebat…
Toamna luminoasă
Am legat de capetele
cornului lunii
două funii de aur
și am făcut un leagăn…
În seara aceea
s-au adunat copiii
de pe cele cinci continente,
iar leagănul a pornit,
de la sine,
să oscileze ca un pendul.
Iar o toamnă
Femeia care mi-a cântat aseară,
a dispărut astăzi –
în zori:
m-a furat pentru o noapte,
fără mofturi…
Pe pernă se mai vede urma
– bibelou –
un cap răsturnat
de muză adormită…
Ceea ce mă doare e faptul –
unul doar ! –
că îi lipsește a treia dimensiune
și restul…
Toamna – pur și simplu
Călimările mele sunt lacurile,
mările și oceanele…
Ele,
singurele – apele adânci –
îmi dau calmul profund
și fecund:
acolo nu înoată
balene, nici rechinii…
Apele adânci
sunt călimările mele.
Toamna postbelică
Calul acela,
îmbrăcat în mantie de teuton,
seamănă a cal – este adevărat.
Dar ce caută el printre florile mele,
printre schele, șosele și școli,
grădinițe și teatre,
teatre de amatori ?….
Calul acela,
îmbrăcat în mantie de teuton,
seamănă a cal – doar atât !
Nici frumos nu e, cel puțin,
desenul acela:
pare un soldat,
un soldat – da, din plumb, rebutat.
Nostalgie de toamnă
Am și eu,
ca și ei,
durerea omului și a lucrurilor,
și nostalgia tărâmurilor umbrei…
Pentru mine, ei trăiesc:
trăiesc mereu,
în durerera omului și a lucrurilor,
în nostalgia tărâmurilor umbrei…
Și altfel de toamnă
N-am cu tine nimic. Nu te sparg.
Dar nu da cărnii arome străine
și plinuri
sau subțieri infantile…
Nu-mi dicta, ca în Goya,
un caprichos rafinat –
rafinat și pervers
în lumina ta galben-verzuie…
Acest corp
l-am văzut sărutând pământul
cu toți porii.
Toamnă din nou…
Mă întorc la păsări – la păsări,
la pasărea cu schijă de piatră în piept:
o caut pe cer,
printre stele o caut –
dar ochii, ochii aceștia nu o mai văd.
Pasărea cu aripă frântă s-a dus:
în pământ zborul ei caută zări –
în pământ, în mormânt – da, nu în sus…
Și-ncet-încet durerea mă adoarme
cu suliți înfipte în globii
rătăciți pe albastru de nor dezbrăcat…
Mă întorc să plâng. La păsări mă întorc:
la pasărea cu schijă de piatră în piept,
dar ochii, ochii de azi n-o mai văd…
1 Mihai Arsene – Poezii, Editura KRON-Art