Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgență nr.18 din 23.05.2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art.31 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Pretextul emiterii acestui act normativ a fost „iminenta împlinire a termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I nr.240 din 31 martie 2016 a deciziei Curții Constituționale nr.23/2016, privind art.318 Cpp”, ceea ce ar antrena o serie de consecințe negative în administrarea actului de justiție. Și spun pretext fiindcă ordonanța amendează și alte texte, declarate neconstituționale, din cele două coduri, pentru care termenul de 45 de zile s-a împlinit cu mult timp înainte. În defintiv, existența acelei „situații extraordinare” la care face referire art.115 al. 4 din Constituție trebuia definită într-un fel.
Dincolo de controversele iscate deja în legătură cu ocolirea legislativului în acest demers de „cosmetizare” a legislației penale, mă voi referi în observațiile mele la câteva dintre modificări.
Prima observație vizează art. 77, modificare prin care art.308 al.1 Cpp are următorul conținut: „Atunci când există riscul ca persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a acestuia”.
Redactarea acestei norme este nefericită și prolixă, prin nesocotirea unor reguli gramaticale elementare. Ar rezulta, de pildă, că persoana audiată, la cererea procurorului, va fi chiar… judecătorul de drepturi și libertăți („procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a acestuia”). Tehnocrații din actualul guven nu sunt tocmai cei mai exacți vorbitori de limbă română, stagiile lor prin eurocabinetele bruxelleze influențându-le graiul și mentalitățile. Mă gândesc, totuși, că urgența ordonanței nu trebuia să afecteze într-atât rigoarea juridico-gramaticală și că se putea găsi un specialist care să pună de acord textul cu limba română.
Așadar, corect era: „Atunci când există riscul ca persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau un martor să nu mai poată fi audiate în cursul urmăririi penale, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii lor anticipate”.
A doua observație vizează art.35, modificare prin care art.172 al.12 Cpp are următorul conținut: „După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize”.
În vechea reglementare, acest alineat prevedea că: „După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize”.
Prin urmare, acum, în situația respectivă, efectuarea unei expertize nu mai este obligatorie, ci facultativă, urmând ca organul judiciar să dispună potrivit convingerii sale. Norma veche era în măsură să garanteze dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, de regulă, raportul de constatare se administrează fără ca subiecții și părțile din proces să aibă cunoștință. Se ajunge astfel ca o probă extrem de importantă, decisivă chiar în spețele economico-financiare, să fie obținută de acuzare însăși, prin angajații acesteia, în mod netransparent, principiul egalității de arme între apărare și acuzare fiind astfel încălcat flagrant.
Or, pentru remedierea acestor încălcări ale dreptului la apărare, legiuitorul obliga organul judiciar să dispună efectuarea unei expertize, în cursul căreia se putea auzi și vocea acuzatului. Noua normă lasă la latitudinea organului judiciar necesitatea administrării probei cu expertiza, ceea ce amplifică rolul discreționar al acuzării în procesul penal.
A treia observație vizează art.35, modificare prin care, la art.174 Cpp, s-a introdus un alineat nou (21), cu următorul conținut: „Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.”
Această incompatibilitate pune apărarea în condiții de inferioritate față de acuzare, știut fiind că expertizele criminalistice și cele medico-legale sunt monopolul Institutului Național de Expertize Criminalistice și ale Institutului Național de Medicină Legală. Prin urmare, pentru alegerea unui expert recomandat, într-o expertiză medico-legală, de pildă, care se efectuează în București, va trebui să apelezi la un medic legist din altă localitate… Când era mult mai simplu să se găsească o modalitate legislativă prin care să se spargă monopolul acestor instituții în domeniul expertizelor criminalistice și medico-legale, așa cum s–a întâmplat în țările din Uniunea Europeană și nu numai.
Pe de altă parte, rațiunile pentru care s-a modificat acest text ar fi trebuit să determine „legiuitorul extraordinar” să constate aceeași incompatibilitate și în situația judecătorului care soluționează cauza reținută spre judecare de un coleg de-al său, de la aceeași instanță, în urma admiterii plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată. Fiindcă dacă un medic legist este incompatibil să fie recomandat de părți în cauza în care expertiza se efectuează chiar de către instituția în care lucrează, cu atât mai incompatibil devine judecătorul căruia i se repartizează dosarul în care un coleg de-al lui a admis plângerea împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată și a reținut dosarul spre judecată.
Ultima observație vizează art.113, modificare prin care art. 453 al.1 lit. f Cpp are următorul conținut: „hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.”
Vechea normă prevedea că acest caz de revizuire poate fi invocat și în celelalte cazuri, nu doar în dosarul în care a fost admisă excepția de neconstituționalitate. Prin noua reglementare se va ajunge la situația absurdă și deloc în spiritul Constituției – egalitatea cetățenilor în fața legii – ca norma declarată neconstituțională să profite doar celor care au ridicat excepția, nu și celorlalți, condamnați în baza aceluiași text legal. Or, efectele deciziilor constituționale se produc erga omnes și de ele trebuie să beneficieze toate persoanele condamnate în baza textului devenit neconstituțional.
Modificarea acestui text de lege va obliga părțile din proces să ridice tot felul de excepții, ceea ce va duce la o aglomerare nejustificată a Curții Constituționale.
Deocamdată, acestea sunt primele mele observații pe marginea OUG nr.18 din 23.05.2016, act normativ care, cu siguranță va fi amendat în perioada următoare de către Curtea Constituțională.