MOTTO:

„lată la ce circumspecţie ne-a adus politica de şnapani a «prietenilor» noștri! Sunt atât de scârbită când văd că cei ce ne conduc admit la cotropitori să se îmbuibe cu de toate, iar poporul român să moară de foame,  încât nu mai doresc nimic decât să scăpăm de toţi nemernicii.”

                                                                                      Alice Voinescu, Jurnal

Îl zăresc pe micul ercan. Nu l-am mai văzut de o groază de  timp.Pășește ușor  dezordonat. E slăbit și tras la față. Ajunge la pupitrul Parlamentului European.  Își așază ochelarii,  își tivește hârtiile și își începe discursul. Îl simt încordat, nerăbdător să-și  verse năduful. Și o face în stilu-i caracteristic, consecvent pozițiilor sale oficiale de până acum în chestiunea rusească. Sunt  atent la fiecare cuvânt și curios pe deasupra. Așadar, „avem o altă mare problemă, problema consolidării lui Putin de către demnitari ai Uniunii Europene, și aici o să enumăr câțiva premieri ai Uniunii Europene care s-au pus în slujba lui Putin după terminarea mandatelor: Schroder e pe buzele tuturor, Matteo Renzi, fost premier italian, angajat la firmă rusească, Christian Kern, fost cancelar austriac, François Fillon, fost premier al Franței, Esko Aho, fost premier finlandez, Paavo Lipponen, fost premier finlandez, Karin Kneissl, fost ministru de externe austriac, Hans Schelling, fost ministru de finanțe austriac și sigur nu putea să lipsească Dominique Strauss-Kahn (fost șef al FMI n.r.).” Brusc, vocea nu i se mai aude,  oberșeful de ședință îi taie microfonul, în ciuda opoziției fostului nostru președinte Traian Băsescu, fiindcă el este personajul principal al secvenței  bruxelleze. Din sală răzbat ba vociferări, ba aplauze răzlețe, însă geaba. Tartorul de la tabloul de comandă,  neamțul Rainer Wieland  (culmea, tot ppeist !), rămâne neînduplecat: „Nicht !” Euromatrozul vorbește în surdină și gesticulează enervat, scena devine caraghioasă și înjositoare. I-o da în  vileag și pe ștabii din  țările comunitare care s-au vândut americanilor? Mă îndoiesc, nu se cade, nu-i corect politic și s-ar alege cu ponoase insurmontabile. Păi, nu d-aia s-a bătut ca să prindă sinecura cu imunitatea salvatoare? Așa și-a mai câștigat niscaiva ani de părelnică liniște penală… Ce dacă e hulit în capitala „Ramolitului continent”, el, ditamai șeful de stat de altădată… Frica de „beciul domnesc” de acasă merită orice sacrificiu, o știe,  că doar a controlat discreționar, cândva, „câmpul tactic” dâmbovițean.  Abia târziu  și inutil și-a dat seama că totul fusese o farsă și atât,  partenerii săi de  cabale judiciare trădându-l ca pe un  neica- nimeni.

Nu s-a uscat bine cerneala  pe știrea ascunsă cu grijă în tomberonul mediatic băștinaș că un alt fritz ne-a batjocorit de la aceeași tribună. „Cum s-a putut așa ceva, o țară cu așa infrastructură, corupție, criminalitate să fi fost primită în UE? Nu avem nevoie de România și Bulgaria nici în Uniunea Europeană, nici în Schengen”, a  delirat arian un oarecare Guido Reil, extremă dreapta în Die Mannschaft. Ah, ce l-aș mai sudui pe nesimțitul nibelung, venit dintr-o Germanie care „nu admiră decât forța și aventura.”[1] Vasăzică, în ochii lui am rămas același popor inferior, tocmai bun să fie desconsiderat și ocărât, semn al descendenței directe din Otto von Bismarck, care credea că „Balcanii nu merită nici măcar osemintele unui singur grenadier pomeranian”… Ca-ntotdeauna, „germanii nu râd niciodată pe seama lor, întotdeauna pe seama altuia. Când se află la masă, râde fiecare pe seama vecinului de masă. Râd așa cum mănâncă, întotdeauna le este teamă că nu mănâncă îndeajuns, mănâncă întotdeauna pe contul altuia. Dar întotdeauna râd fie prea repede, fie prea târziu, niciodată la momentul potrivit. Asta dă râsului lor un fel de atemporalitate, care este o caracteristică particulară a fiecărui act al lor, al fiecărui sentiment al lor. S-ar putea spune că ei râd întotdeauna pentru cineva care nu a râs la timpul potrivit, sau pentru cineva care nu a râs înaintea lor sau după ei.”[2]  Îmi potolesc cu greutate indignarea, povățuit de Alice Voinescu: „Înțeleg ce mult am greșit urându-i pe nemți. Nu-i învingi urlând, le bați în strună, le mărești rândurile de nebuni!”[3]   

De aceea „sufăr la gândul că ne tratează ca minori. Dacă ești mic de  statură nu ești mai puțin  om ca unul înalt.  Popoarele mici  au același drept de a trăi liber ca și cele mari !”[4] Pe toți zeii, dar noi nu suntem un popor mic! La naiba, conducătorii autohtoni din ultimele decenii se comportă ca atare, așijderea lacheilor, ploconindu-se la picioarele tuturor domnilor occidentali… Niște vânzători de conștiință națională și de patrie, cum se petrec lucrurile și acum. De pildă, în pragul intrării României în Schengen, guvernanții de  la București s-au grăbit să  târguiască de la  olandezi două nave de pompieri la prețul de 44 milioane de euro[5]. Aldămașul  s-a băut, bineînțeles, pe bătătura silitului cumpărător, invitat de vază fiind însuși premierul batav, ai cărui dulăi ne-au lătrat întruna în anii dindărăt, gonindu-ne din spațiul acela, chipurile, paradisiac. Deodată, javrele au încetat să mai hămăiască, mulțumite de peșcheșul primit. În definitiv, la fiecare moment important în procesul de natoizare și euizare, românii s-au văzut nevoiți să-și mituiască judecătorii internaționali, altminteri zăceam perpetuu în șanțurile de la marginea Europei.

Ca și cum mi-ar fi auzit gândul  de revoltă, unsurosul Rareș Bogdan a izbucnit deloc protocolar, spălându-și droaia de păcate: „De 11 ani, două țări pe care românii le respectă îi umilesc sistematic, blocând aderarea la Schengen, deși companiile lor au afaceri uriașe în România și dețin o bună parte din sistemul bancar și de asigurări.  Ce trebuie să mai facem pentru a fi tratați de la egal la egal și respectați? Să provocăm o criză alimentară la nivel european, să blocăm la graniță trenurile și sutele de camioane cu cereale care tranzitează zilnic România spre piețele occidentale, în Olanda, Belgia, Franța, Austria, Germania, Italia? Nu ne obligați să jucăm și noi dur. Am fost mult prea eleganți și mult prea tăcuți până acum. Pentru a anula orice discurs eurosceptic, țările noastre trebuie să fie obligatoriu în Schengen. Nu vă bateți joc încă o dată de România și Bulgaria.”

Eleganți și tăcuți?! Haideți s-o spunem pe șleau! Am fost mișei și slugarnici cu noii  stăpâni euro-atlantici, ceea ce explică nerușinarea celor din urmă. Deși n-ar fi trebuit, deoarece antecedentele istorice ne învață altceva, strigătul Alicei Voinescu  nu s-a ridicat degeaba  odinioară: „Ne-au luat Ardealul! Blestem din toată ființa mea, din trup până în cugetul de care sunt în stare; blestem pe faimoșii arbitri! Pe unguri nu-i urăsc cum îi urăsc pe italienii mârşavi, feloni, scârboși, și pe nemţii brutali şi pungaşi, doi hoți de codru ajunși  judecători! (…) Nemții și italienii sunt rușinea  omenirii civilizate. Cât despre nenorocitul de popor rus, ce să spun? Nu-l pot urî, mi-e milă de el. Ungurilor le doresc să cunoască și ei cizma nemțească și unghiile falșilor de macaronari, să înțeleagă într-o zi cât au pierdut pierzând o bună înțelegere românească. Iar pe români, care primesc cu lașitate și cu prea uşoară resemnare această nenorocire, îi dispreţuiesc. Doamne, nu ne lăsa!”[6]

Într-adevăr, numai Dumnezeu ne mai poate salva din ghearele acestor șnapani  nesătui  și lipsiți de scrupule, de-o ipocrizie scandaloasă !


[1] Alice Voinescu, Jurnal

[2] Curzio Malaparte, Pielea

[3] Alice Voinescu, Jurnal

[4] Ibidem

[5] Din informațiile publice aflăm că cele două nave vor fi fabricate la Galați, acolo unde compania olandeză Damen și-a deschis nu demult un șantier… Gurile rele susțin că actualul ministru al Economiei, Florin Spătaru, a lucrat anterior  la firma constructoare, în funcția de director peste resursele umane,  ciudată coincidență, nu? Nu mă mir, căci și în pragul aderării la UE, Guvernul Năstase  a achiziționat din Marea Britanie, cu 116 milioane lire sterline, două fregate second-hand, o  altă șpagă oficială,  britanicii dându-ne apoi votul… Și ce mai hlizeală pe spinarea noastră,  întrucât „englezii râd ca și cum numai ei ar ști să râdă, ca și cum doar ei ar avea dreptul să râdă. Râd așa cum râd toți insularii – doar atunci când sunt foarte siguri că nu sunt observați de pe malul niciunui continent. Dacă au bănuiala că, de pe falezele de la Calais sau Boulogne, francezii se uită la ei cum râd, sau râd ei, îndată arborează pe față o gravitate studiată. Politica tradițională engleză față de Europa constă în a-i împiedica pe blestemații ăia de europeni, care stau pe falezele din Calais sau Boulogne, să-i privească cum râd sau să-și râdă de ei.” (Curzio Malaparte, Pielea)

[6] Alice Voinescu, Jurnal