Intru clătinându-mă pe ulița copilăriei. Este o zi de vară toridă. „Vara zdrobise totul”[1]... Totul zace în încremenire, în cea mai covârșitoare și asurzitoare muțenie. Satul pare prăvălit într-o nouă eră de glaciațiune, deși aerul frige usturător. Nicio adiere de frunză, niciun schelălăit de câine, niciun țipăt de om, nimic... Liniștea apăsătoare [...]
Tăiem insula de la nord la sud, spre Marea Libiei, prin canion. Peisaj sălbatic, munți golași și aspri, sate uitate de timp, livezi nesfârșite de măslini și soare. Un soare orbitor, scăldându-se în talazurile albicioase, stârnite de vânturile venite din depărtările infinite... Ghid îmi este același Nikos Kazantzakis: „Creta a fost cea dintâi [...]
În peștera aceasta s-ar fi născut Zeus și alte comentarii sunt de prisos. Legenda unei legende universale...
Ce minuni a mai făcut Dumnezeu ! Să coloreze în roz fâșia de nisip ce îmbrățișează marea, la Elafonisi... De pe plajă de la Falasarna, lanțul muntos are ceva ireal, nu știi dacă e adevărat sau dacă e doar un joc al imaginației dospite de dogoarea soarelui...
Alt oraș important al Cretei, în vestul înverzit al insulei. Vestigiile venețiene și moleșeala unei seri aprinse de stelele clipocitoare...