E început de vară și, ca de obicei, viața mi se pare fără sfârșit. Pe malul Dunării, la Islaz, s-a încuibat paradisul. Sau poate că a fost acolo mereu și nu l-am observat eu… Freddy Gârbaci mă întreabă dacă l-am citit pe Roberto Bolaño. Bolaño ? Nici măcar n-am auzit de el, cine e ?, mă arăt surprins și încurcat. Un chilian genial !, mă asigură autorul Paraclet-ului. Îmi recomandă romanul 2666 și îmi promite că va scrie un eseu despre proza asta fascinantă.
După câteva săptămâni, primesc materialul și îl parcurg pe nerăsuflate. Las să treacă o zi, două, să așez lucid distanța între mine și text. Îl găsesc și mai captivant la recitire, este un model de critică literară. Caut prin librăriile virtuale cartea, îi iau urma și la sfârșit de august primesc coletul. Trei volume, nu prea groase. Le mângâi senzual, le cercetez atent, le miros cu vraja aceea încă proaspătă și le pun pe noptieră. Mai zăbovesc pe eseul lui Freddy, aproape că îl știu pe de rost, este desăvârșit. Și dacă 2666 mă va dezamăgi ? Așteptările sunt mari…
*
* *
Într-o seară, mă încumet să pătrund în lumea lui Bolaño. „O oază de oroare în mijlocul unui deșert de plictiseală”, așa sună motto-ul baudelairean. Ceva mai inspirat n-aș fi nimerit în „deșertul de plictiseală” în care ne-a împins noul mileniu. Intru în Partea criticilor, abrupt și dezorientat. Ușor, ușor, se adună paginile. Anoste, prisoselnice, „ecluzele emoției” nu se deschid deloc, parcă aș renunța. Ce să-mi aducă nou restul de celuloză tipărită, dacă până acum totul este atât de plat ? Patru profesori universitari, și critici literari pe deasupra -– Jean Claude Pelletier (francez), Piero Morini (italian), Manuel Espinoza (spaniol) și Liz Norton (englezoaică) – , se întâlnesc în pasiunea comună pentru un scriitor german minor – Benno von Archimboldi. Participă la seminarii internaționale pe această temă și încearcă să afle cine a fost cu adevărat misteriosul prozator. În cheia mea de interpretare, Benno von Archimboldi este Germania multiculturală de azi, patria imigranților de pretutindeni, vindecată de ideea purității rasei ariene și umilită de istorie. De ce ți-ai schimbat numele ?, îl va întreba cineva mai târziu. „Poate că mă caută americanii”, va răspunde Hans Reiter, cel care își alesese un pseudonim caraghios, în care particula von trebuia să amintească tuturor despre originea teutonă nobiliară, aristocratică. Cei care se hotărăsc să cerceteze originea și trecutul prusacului incendiator de țări sunt cele patru puteri europene, Franța, Anglia, Italia și Spania, învingătoarele din 1945 și centrul de greutate al unei uniuni cu locomotivă…Diesel. O uniune europeană controlată însă de SUA, jandarmul ivit din ultima conflagrație mondială, garantul libertății transnaționale. Speculații de cititor.
Îmi place observația că în Europa și în Statele Unite plac „scriitorii dispăruți (dispăruți și milionari)”. Asta pentru că, dezarmantă constatare, „critica literară, pătrunzătoare ca-ntotdeauna, nici n-a extrapolat, nici n-a făcut legături, nici nu și-a dat seama de nimic”. Verdict nemilos. Chilianul are dreptate, el însuși a cunoscut celebritatea postmortem. Mă înverșunez să merg mai departe, prietenul meu nu s-a entuziasmat degeaba. „O femeie care se agață de marginile abisului, ci cădea în el cu eleganță și curiozitate. O femeie care cădea în abis stând pe scaun”… puternică scena. La fel mă simt și eu la capătul primului capitol, lung de vreo 200 de pagini. Prăbușit în abis direct din pat ! Închid cartea, nu înainte de a-mi nota că „Principala grijă a tuturor intelectualilor latinoamericani este să supraviețuiască”. Și a celor români, dragă Roberto ! Din această pricină devin ei lefegii ai statului discreționar și ai politicienilor fanfaroni.
Amân reluarea lecturii, inventez fel de fel de pretexte. Eseul lui Freddy întrece cu mult subiectul ! De ce să-mi irosesc timpul, la ce bun ? Pe rafturile bibliotecii am rânduit volume mult mai interesante. Cititul înseamnă plăcere, bucurie, extaz, uitare de sine, iar nu încrâncenare, silnicie, datorie. La fel consideră și autorul: „Lectura era plăcerea și bucuria de a trăi sau tristețea de a trăi și mai ales este cunoaștere și întrebări. Scriitura, în schimb, este de obicei un vid. În măruntaiele bărbatului care scrie nu există nimic. Nimic, vreau să spun, ce ar putea recunoaște soția lui la un moment dat. Scrie după dicteu”. Nu doar soția, dar nici măcar autorul nu știe, uneori, unde îl va duce condeiul, în ce universuri altminteri negândite. Până va obosi și va renunța să se mai mărturisească cititorilor, acceptându-și astfel o primă moarte. Deși sud-americanul crede că e o ușurare să lași literatura, „adică să nu mai scrii și să te limitezi la citit !”, e „ca atunci când scapi de virginitate”. Aiurea, creatorul se va strădui din răsputeri să nu-și piardă virginitatea și să continue să zămislească lumi imaginare.
*
Și dacă o să-mi pară rău că m-am oprit atât de devreme ? Cedez pornirii și pășesc în Partea lui Amalfitano. Brusc, mă înviorez, scrierea curge altfel, mă desprind de pământ și levitez. „Homosexualitatea este o fraudă, este un act de violență comis împotriva noastră în adolescența noastră”, remarcă straniul personaj. Descrierea atmosferei literare n-are nimic idilic și eroic, dimpotrivă: „Petrecerile acestui filosof homosexual erau faimoase la Barcelona. Se spune că poetul și filosoful erau amanți, dar adevărul este că păreau amanți. Unul avea o casă și niște idei și bani și celălalt avea de partea lui faima și versurile și fervoarea adepților totali, o fervoare canină, de câini bătuți care au umblat toată noaptea sau toată tinerețea în ploaie, infinita furtună de mătreață a Spaniei, și care în sfârșit găsesc un loc unde să-și bage capul, deși locul acela este o găleată cu apă împuțită, cu un aer ușor familiar”. Vorbește despre scriitori, singurii valabili fiind „cei ce provin din lumpen și din aristocrație. Scriitorul proletar și scriitorul burghez sunt două figuri decorative”, despre „Teama de a fi scriitori proști. Și teama de a nu fi recunoscuți. Dar, mai ales, teama de a fi scriitori proști. Teama că eforturile și străduințele lor vor fi uitate. Teama de pasul care nu lasă urmă. Teama de elementele hazardului și ale naturii care șterg urmele puțin adânci. Teama de a lua masa singuri și de a nu fi remarcați. Teama de a nu fi apreciați. Teama de eșec și de ridicol. Dar mai ales teama de a fi scriitori proști. Teama de a trăi, în veci vecilor, în Infernul scriitorilor proști”, despre „paradisul scriitorilor buni”, care „după părerea celor proști, era populat de aparențe. Și calitatea (sau excelența) unei opere se axează pe aparență. O aparență care variază, bineînțeles, în funcție de epocă și de țară, dar care rămâne mereu ca atare, aparență, ceva ce pare și nu este, suprafață și nu fond, simplu gest, și chiar și gestul se confundă cu voința, cu părul și ochii și buzele lui Tolstoi și cu verstele străbătute călare de Tolstoi și cu femeile dezvirginate de Tolstoi pe un covor ars de focul aparenței”, despre joc și greșeală, ca zăbranic și stimul al scriitorilor minori, despre faptul că „a scrie este inutil. Sau că merită efortul doar dacă ești dispus să scrii o capodoperă. Cea mai mare parte a scriitorilor greșesc sau se joacă. Poate că a greși și a se juca e același lucru, cele două fețe ale aceleiași monede. În realitate, niciodată nu încetăm să fim copii, copii monstruoși plini de bube și de varice și de tumori și de pete pe piele, dar copii până la urmă, adică niciodată nu încetăm să ne agățăm de viață pentru că suntem viață. S-ar putea spune că suntem teatru, suntem muzică. De asemenea, sunt puțini scriitorii care renunță. Ne jucăm de-a credința că suntem nemuritori. Greșim când judecăm propriile noastre opere și când judecăm întotdeauna inexact operele celorlalți. Ne vedem la decernarea Premiului Nobel, spun scriitorii ca și cum ar spune: ne vedem în iad”. Brrr, mă scutur ca atins de friguri, sinistră fresca asta a enclavei scriitoricești ! O corabie a nebunilor plutind în derivă spre promontorii nesigure și bolnave.
Cei patru critici bântuiți de năluca autorului german sunt scoși definitiv din scenă, noul capitol nu-i mai privește și nici celelalte, citesc, de fapt, o altă carte, a cărei acțiune n-are nicio legătură cu prima parte ! Sunt confuz, tot mai confuz.
Tabloul prinde contur, tușele se amestecă unele cu altele, culorile devin stridente, limbajul frapează, agresează, contrastează. „Universitatea din Santa Teresa părea un cimitir care pe neașteptate ar fi început să mediteze în zadar. Părea de asemenea o discotecă goală”, aflu deloc mirat. Din ce în ce mai mult, universitățile se transformă în anexe ale discotecilor și cluburilor rău famate. Apropo, „Nu există niciun loc pe fața pământului unde să existe mai multe proaste pe metru pătrat ca într-o universitate din California”. De ținut minte, de evitat ! Chilianul nu iartă nimic, își varsă frustrările, ia în derâdere societatea ajunsă pe buza prăpastiei, adesea cu un cinism aproape insuportabil, necruțător. De pildă, atunci când zice că „Nu există prietenie (…), nu există dragoste, nu există etică, nu există poezie lirică, ci doar un gângurit sau o uguială de egoiști, triluri de escroci, bolboroseală de trădători, bulbuceală de ariviști, ciripit de poponari”. Există doar mizerie și decrepitudine, imoralitate și meschinărie, și ipocrizie infinită, ingredientele toxice ale mizantropiei universale. Abisul însuși. „Oamenii văd ce vor să vadă și niciodată ceea ce vor să vadă oamenii nu corespunde realității. Oamenii sunt lași până își dau ultima suflare. V-o spun în mod confidențial: ființa umană, vorbind grosso modo, seamănă cel mai mult cu un șobolan”. Ptiu, mă privesc în oglindă, îmi pipăi trupul, mă miros, îmi vine în minte personajul kafkian din Metamorfoza. Ce-ar fi să mă trezesc mâine dimineață șobolan… Nimic nu este cum am fost obișnuiți să fie, cerul este vinețiu, „ca pielea unei indience moartă în bătaie”, unul râde „în barbă ca o muscă”, imaginile sunt, adesea, de-o scârboșenie îngrozitoare. Mă simt ca într-o sală de autopsii, „locul ideal ca să te gândești cât de scurtă este viața, cât de nepătruns este destinul oamenilor, câtă nimicnicie e în viața lumească”. Talentul mustește, dă pe dinafară, păcat, totuși, că recunoașterea lui s-a petrecut așa târziu. S-a înnoptat afară, cartea asta mă ține captiv, oare visez, asemenea ciudatului profesor Amalfitano ?
„Nu era un coșmar. Și, pe deasupra, îi dădea un soi de bunăstare ușoară ca un fulg. Atunci Boris Elțîn se uita curios la Amalfitano, de parcă Amalfitano ar fi fost cel care intrase în visul lui și nu el în visul lui Amalfitano. Și îi spunea: ascultă-mă cu atenție, tovarășe. O să-ți explic care este cel de-al treilea picior al mesei umane. O să-ți explic asta. Și pe urmă să mă lași în pace. Viața este cerere și ofertă, sau ofertă și cerere, totul se limitează la asta, dar așa nu se poate trăi. E nevoie de al treilea picior pentru ca masa să nu cadă în groapa de gunoi a istoriei, care la rândul ei cade permanent în groapa de gunoi a neantului. Așa că fii atent. Ecuația este aceasta: ofertă + cerere + magie. Și ce este magia ? Magia este epica și este de asemenea sex și ceață dionisiacă și joc. Și apoi Elțîn se așeza pe crater sau pe latrină și îi arăta lui Amalfitano degetele care îi Iipseau și îi vorbea de copilăria Iui și de Urali și de Siberia și de un tigru alb care rătăcea prin infinitele spații ninse. Și apoi scotea o sticluță de votcă din buzunarul costumului și spunea:
– Cred că este momentul să bem un păhărel.
Și, după ce bea și după ce se uita Ia sărmanul profesor chilian cu o privire rea de vânător, își relua cântecul cu și mai multă înflăcărare dacă se poate. Și apoi dispărea înghițit de craterul marmorat în roșu sau de latrina marmorată în roșu și Amalfitano rămânea singur și nu îndrăznea să se uite în gaură, așa că nu-i mai rămânea altă soluție decât să se trezească”. Astfel se încheie Partea lui Amalfitano, la marginea delirului, dar cu o luminiță încă nestinsă: „Doar poezia nu este contaminată, doar poezia nu e băgată în afacere”.
Adorm anevoie, mă bântuie eroii surpați, halucinanți, din 2666, aud cum trosnesc încheieturile lumii… O voce perfidă îmi repetă, râzând sardonic, că „istoria (…) este o curvă simplă, nu are momente hotărâtoare, ci este o proliferare de clipe, de clipite care concurează între ele în monstruozitate”.
*
A doua zi mă trezesc în zori, însă „Oricât te-ai scula de devreme nu se luminează mai repede”. Poate azi o fi altcumva, „curva” aia sinistră se joacă întruna cu noi și ne rezervă felurite roluri. Partea lui Fate scade ca vitalitate, deși o altă metaforă depășește închipuirea exersată în rutină: „de parcă norii de praf ar fi fost cerșetori sau fantome care săltau pe marginea drumului”. Altundeva, compatriotul Isabelei Allende observă că „societatea din Virginia trăia îngrozită cel puțin șase luni, iar legenda asasinului călare putea să dăinuie generații întregi. Francezii, de exemplu. În timpul Comunei din 1871 au murit asasinați mii de oameni și nimeni n-a vărsat o lacrimă pentru ei. Tot pe atunci un tocilar și-a omorât nevasta și bătrâna mamă (nu mama nevestei, ci propria lui mamă, dragă prietene) și apoi a fost împușcat de poliție. Știrea nu numai că s-a publicat în toate ziarele din Franța, ci a fost rezumată și în alte ziare din Europa și a apărut chiar o știre și în ziarul Examiner din New York. Răspunsul: morții Comunei nu aparțineau societății, oamenii de culoare care au murit pe corabie nu aparțineau societății, în timp ce femeia moartă într-o capitală de provincie și asasinul călare din Virginia da, făceau parte din societate, adică, ceea ce li se întâmplă lor se scria, se citea. Dar și așa, cuvintele se foloseau mai mult în arta de a ascunde decât în arta de a dezvălui. Sau poate că dezvăluiau ceva. Ce ? mărturisesc că nu știu”. Hemoragia de cuvinte, stricarea de vorbe oriunde și oricând, îndeosebi azi, în epoca avântului fățărniciei și al dublului limbaj… Și al manipulării ordinare prin televizor.
Fate este un ziarist afro-american din New York, care pleacă să transmită pentru gazeta sa un meci de box din Mexic, câștigat, desigur, de urmașul lui Joe Louis (inevitabilul mit al invincibilității Americii nu putea lipsi…). Ni se dezvăluie un univers sumbru, al subteranelor mexicane sordide, cu traficanți de droguri și de prostituate și cu crime în serie. Orori la fiecare pas.
Nu este ocolit nici episodul atacului terorist din 2004, din New York: „De ce purtați un portret al lui Bin Laden? a spus Fate. Pentru că Osama bin Laden a fost primul care și-a dat seama de originea luptei actuale. Apoi au vorbit despre nevinovăția lui Bin Laden și de Pearl Harbor și de cât de convenabil fusese atacul asupra Turnurilor Gemene pentru anumiți oameni. Oameni care lucrează la bursă, a spus Khalil, oameni care aveau hârtii compromițătoare păstrate în birouri, oameni care vând arme și care aveau nevoie de o asemenea acțiune. După părerea voastră, a spus Fate, Mohamed Atta era un infiltrat de la CIA sau de la FBI. Unde sunt rămășițele lui Mohamed Atta? l-a întrebat Khalil. Cine ne poate garanta că Mohamed Atta era într-unul din aceste avioane? Am să-ți spun ce cred eu. Cred că Atta e mort. A murit în timp ce-l torturau sau i-au tras un glonț în ceafă. Cred că apoi au ciopârțit corpul în bucățele și i-au sfărâmat oasele până au rămas ca niște resturi de pui. Cred că apoi au băgat oscioarele și mușchiuleții într-o ladă, au umplut-o cu ciment și au lăsat-o în vreo mlaștină din Florida. Și același lucru au făcut cu tovarășii lui Mohamed Atta. Atunci, cine pilota avioanele ? a spus Fate. Nebuni din Klan, pacienți fără nume din spitalele de psihiatrie din Orientul Mijlociu, voluntari hipnotizați ca să înfrunte sinuciderea. În țara asta dispar mii de persoane în fiecare an și nimeni nu încearcă să-i găsească. Apoi au vorbit despre romani și despre arene și despre primii creștini pe care-i mâncau leii. Dar leilor le-ar rămâne în gât carnea noastră neagră, a spus”. Poate, însă și leii sunt pe cale de dispariție, i-au ucis oamenii. Am senzația că sunt prins într-un montagne russe și mă tem să nu vomit, îmi țiuie urechile, stomacul urcă înspre gât, privirea mi s-a împăienjenit, inima bubuie speriată, un huruit asurzitor crește, crește terifiant ! Urcușuri, coborâșuri, lâncezeli, accelerări supersonice, încetiniri neanunțate, o suită de stări greu de suportat. Sunt un ghem de viscere răsculate. „Viața e de o tristețe insuportabilă, nu vi se pare ? ” Atât de tristă încât „Trebuie să asculți ce spun femeile. Cel mai bine e să asculți de temerile femeilor”. Un sfat de care o să țin seama de acu´ încolo.
*
Partea crimelor e o înșiruire de procese verbale de cercetare la fața locului, cu cadavre de femei descoperite în locurile cele mai dosnice. Tablouri lezionale felurite și bizare, și înspăimântătoare, și sălbatice. 350 de foi inutile, lipsite de orice înfiorare artistică. Am scris astfel de procese verbale cu duiumul, le-am pierdut numărul și zău că nu m-am gândit o clipă că fac… literatură. Culmea, tocmai când răsfoiam indigestul capitol, în presa din lumea întreagă apărea următoara știre: Maria Galaz, nepoata președintelui interimar al UEFA, Angel Maria Villar, „a fost găsită moartă într-un canal, legată de mâini și de picioare, și dusă apoi la morga din Toluca. Femeia, care trăia în Mexic și lucra la IBM, a fost răpită pe 13 septembrie într-un mall din capitala Mexico City și sechestrată. Asasinii au pretins bani în shimbul răscumpărării ei, familia lui Vilar a plătit o sumă mai mică și, în consecință, Maria a fost asasinată”. Tocmai ce ați citit volumul 2 din 2666.… Vă sfătuiesc să-l săriți !
*
Iarăși mă bate gândul să abandonez cartea. Ce-ar gândi însă Freddy ? Deschid cu neîncredere volumul ultim, Partea lui Archimboldi. „Mama lui era chioară. Avea părul foarte blond și era chioară. Ochiul ei bun era de un albastru deschis și blajin, de parcă n-ar fi fost foarte inteligentă, dar în schimb bună, tare bună. Tatăl lui era șchiop. Își pierduse piciorul în război și stătuse o lună într-un spital militar din apropiere de Düren, crezând că n-o să scape cu viață și văzând cum răniții care se puteau mișca (el nu!) le furau țigările răniților care nu se puteau mișca. Dar când au vrut sa-i fure și lui țigările, l-a apucat de gât pe hoț, un tip pistruiat și cu pomeți mari, umeri lați, șolduri late, și i-a spus: stop ! cu tutunul unui soldat nu te joci ! Atunci pistruiatul a plecat și s-a lăsat noaptea și tatăl lui a avut impresia că îl privește cineva. În patul de alături era o mumie. Avea ochii negri ca două puțuri adânci”.
Roberto Bolaño m-a cucerit din nou, măiestria sa în a crea personaje diforme și a le plasa în împrejurări concrete sau imaginare atinge apogeul. Literatură pură, de-o frumusețe sclipitoare, „frumusețea întâmplării care se povestește și frumusețea cuvintelor cu care este povestită acea întâmplare”. Hans Reiter este fiul chioarei și al șchiopului, mai degrabă o algă decât un copil, căruia îi place fundul mării. Ei bine, ciudățenia asta mică crește și ajunge soldat în cel de-al Doilea Război Mondial și cerul îi apare ca un „ocean de sânge”. Și cum „spada destinului îi taie din nou capul hidrei hazardului”, Hans este trimis cu plutonul său în Europa de Est, unde deprinde „obiceiul de a privi morții ca și cum se uita la un teren de vânzare sau o fermă sau o casă de țară și de a-i căuta apoi în buzunare să vadă dacă n-au ceva de mâncare. Wilke făcea același lucru, dar în loc să facă în tăcere, fredona”.
*
M-am întrebat și mă întreb încă de ce prozatorul a introdus și țara noastră în roman. Mai ales că nu o face pur și simplu, ci cu o anumită premeditare și anvergură. Dar și cu o cunoaștere aproximativă, de vreme ce, de exemplu, mărturisește, prin baroneasa Von Zumpe, că suprarealismul „se închină în fața visului oricărui țăran analfabet din România”. Ori că „Românii erau visceral anticomuniști și scriau în română și viețile lor erau sortite unui eșec abia alinat de slabele raze de lumină de natură religioasă sau de natură sexuală”. Sau că „tentația liricii” îi subjugă pe locuitorii din Carpați. Generalități culese de pe Internet ? Aici, discuția despre cultură, purtată, bineînțeles, în castelul lui Dracula1 (din nefericire, nu vom scăpa în veci de acest clișeu !) este foarte originală. Un neamț susține că „toată cultura este un lanț alcătuit din verigi de artă eroică și de interpretări superstițioase”, eruditul Popescu, „un tip tânăr și sincer, cu inimă de român, adică o inimă fără niciun ascunziș”2, constată altceva – „cultura este un simbol și că acest simbol are aspectul unui colac de salvare” – , baroneasa are și ea altă părere – „cultura este plăcere, ceea ce provoacă și oferă plăcere, că restul nu e decât escrocherie”, iar un ofițer SS declamă că „pentru el cultura este chemarea sângelui, o chemare care se aude mai bine noaptea decât ziua și este un decodor al destinului”, pentru ca alți militari ai Reichului să-l îngâne pe superiorul lor, mulțumindu-se să rezume cultura numai la Bach, Goethe sau Wagner.
România lui Bolaño nu este o femeie, așa cum ne-am obișnuit cu creațiile alegorice ale poeților și pictorilor pașoptiști, ci un bărbat, generalul Entrescu – elegant, chipeș, cult, viril, îndeosebi viril („Ascunsă vederii de un bărbat gol cu mult păr pe partea de sus a spatelui și pe picioare, au descoperit-o pe baroneasa Von Zumpe, ai cărei cârlionți blonzi și o parte din fruntea nespus de albă apăreau din când în când de sub umărul stâng al celui care o călărea. Strigătele baronesei l-au alarmat la început pe Reiter, căruia i-a trebuit timp ca să înțeleagă că erau strigăte de plăcere și nu de durere. Când s-a terminat împerecherea, generalul Entrescu s-a ridicat din pat și l-au văzut mergând până la o masă pe care se afla o sticlă de votcă. Penisul lui, de care atârna o cantitate deloc neglijabilă de secreție seminală, mai era în erecție sau în semierecție și măsura probabil vreo treizeci de centimetri, s-a gândit pe urmă Wilke, fără să greșească acel calcul din ochi.
Părea mai mult un cal decât un om, le-a povestit Wilke camarazilor săi. Și era neobosit, tot ca un armăsar, căci după ce a băut un pahar de votcă s-a întors în patul unde dormita baroneasa Von Zumpe și, după ce a așezat-o în altă poziție, a început s-o fută din nou, la început cu mișcări imperceptibile, dar pe urmă atât de violent, că baroneasa, întinsă pe spate, ca să nu țipe, și-a mușcat palma până la sânge”.)
Și tragic, deoarece, după ce avusese sub el Germania (baroneasa), cuminte și docilă, la sfârșitul războiului avea să fie omorât de soldații pe care îi comandase, posedați de demonii dezertării și trădării (personajul seamănă întru câtva cu mareșalul Antonescu3). În viziunea baronesei, generalul era un leu, „Doar că leul nu avea gheare sau dacă le avea nu era dispus să le folosească, nici colți ca să sfâșie pe cineva, doar un simț cam ridicol al propriului său destin, un destin și o noțiune a destinului care într-un anumit fel era ecoul destinului și al noțiunii de destin ale lui Byron”. Însă crima nu se săvârșise pur și simplu, ci după un ritual mistico-religios, căci generalul Entrescu este dezbrăcat și răstignit pe o cruce: „avea ochii închiși, dar dădea impresia că ține ochii larg deschiși. Mâinile îi erau fixate de lemn cu piroane mari de culoare argintie. Trei la fiecare mână. Picioarele erau țintuite cu cuie lungi de fierar. La stânga lui Reiter, un român tinerel, n-avea mai mult de cincisprezece ani, căruia uniforma îi era prea mare, spunea o rugăciune. A întrebat dacă mai e cineva acolo. I s-a răspuns că numai ei, că tot ce mai rămăsese din corpul 3 ajunsese de vreo trei zile la gara din Litacz și că generalul, în loc să caute un adăpost mai sigur spre vest, s-a hotărât să meargă să-și viziteze castelul, pe care l-au găsit gol. Nu era nicio slugă și niciun animal viu pe care să-l poată mânca. Două zile generalul a stat închis în camera lui și n-a vrut să iasă. Soldații au umblat prin casă, până au găsit pivnița, a cărei ușă au dărâmat-o. În ciuda rezervelor unor ofițeri, toți au început să se îmbete. În noaptea aceea, a dezertat jumătate din corpul 3. Cei care au rămas au făcut-o pentru că au vrut, fără să fie obligați de nimeni, au făcut-o pentru că îl iubeau pe generalul Entrescu. Sau ceva de genul ăsta. Câțiva s-au dus să fure prin așezările vecine și nu s-au mai întors. Alții i-au strigat generalului, din curte, să ia din nou conducerea și să decidă ce este de făcut. Dar generalul continua să stea încuiat în cameră și nu deschidea ușa nimănui. Într-o noapte de beție, soldații au spart ușa. Generalul Entrescu stătea într-un fotoliu, înconjurat de sfeșnice și lumânări, uitându-se la un album cu fotografii. Atunci s-a întâmplat ce s-a întâmplat. La început, Entrescu s-a apărat biciuindu-i cu cravașa. Dar soldații erau înnebuniți de foame și de frică și l-au omorât și pe urmă l-au țintuit pe cruce.
– Cred că v-a fost foarte greu să faceți crucea asta așa de mare, a spus Reiter.
– Am făcut-o înainte de a-l omorî pe general, a zis un român. Nu știu de ce am făcut-o, dar am făcut-o chiar înainte de a ne îmbăta”.
Din fălnicia de altădată a virilului bărbat, adică a României, n-a mai rămas decât un cadavru: „Penisul lui Entrescu, o pulă mândră care în erecție măsura, după calculele făcute de Wilke și de el la momentul respectiv, vreo treizeci de centimetri, era legănat monoton de vântul înserării. La picioarele crucii se afla o ladă cu artificii cu care generalul Entrescu îi distra pe invitații săi. Dar probabil pulberea era udă sau artificiile expirate pentru că atunci când explodau nu făceau decât să scoată un norișor de fum albastru ce se înălța repede spre cer si dispărea. Unul dintre nemți, în spatele lui Reiter, a spus ceva despre membrul viril al generalului Entrescu. Câțiva români au râs și toți, unii mai repede, alții mai încet, s-au apropiat de cruce ca și cum aceasta i-ar fi atras ca un magnet”.
Așadar, românii sunt descriși ca un popor cu destin tragic, răstignit pe cruce asemenea Mântuitorului și sacrificat voluntar pentru a salva Occidentul de furia hoardelor barbare. Imaginea mă poartă cu gândul la Mitul eternei reîntoarceri, cartea lui Mircea Eliade, autor pe care se pare că chilianul l-a citit, multe dintre ideile românului regăsindu-se în romanul 26664.
Stârvul acesta era „darul pe care-l lăsau soldații români în urma lor. (…) Dar era și suficient de gol ca rușii să poată vedea cu propriii lor ochi dimensiunea ieșită din comun a membrelor virile ale românilor”. În ciuda acestei dimensiuni, Imperiul de Răsărit a făcut ce a vrut în România îndestui ani, tratându-ne ca pe niște trădători și învinși. Așa încât Popescu – întruchiparea adaptabilității și versatilității noastre – emigrează în Franța, unde, cum altfel ?, intră în afaceri necurate (alt clișeu !) și face bani doldora, pe mână cu „interlopii, spionajul, Biserica și autorizațiile de construcții”. Bogăția sa atrage intelighenția română imigrantă, care îi cere împrumuturi de subzistență. Parvenitul le dă tot, „dar cu o condiție, să nu mai scrie acele lucruri odioase în română”, ci în franceză. Nu astfel au procedat și Cioran, și Eliade, și Ionesco ? Lepădarea de România e alt chip al trădării valahe…
Ca orice român pribeag, Popescu este nostalgic și, ori de câte ori se întâlnește cu un conațional, se comportă ca un copil5, își aduce aminte de locurile de altădată: „Ah, nopțile din București, spune Popescu. Ah, diminețile din Pitești. Ah, cerul Clujului redobândit. Ah, birourile goale din Turnu Severin. Ah, mulgătoarele din Bacău. Ah, văduvele din Constanța”. Câți dintre noi nu avem astfel de efuziuni sentimentale în preajma cunoscuților de odinioară…
Alt clișeu, un căpitan român mutilat pe front, venit la Popescu pentru „o vorbă bună”, este ucis, la ordinul acestuia, de doi…unguri. În cele din urmă, după ce se căsătorește cu o honduriancă și investește în construirea metroului la Tegucigalpa, moartea îl surprinde pe Popescu „dormind pe un pat acoperit de trandafiri”.Viziunea aceasta nu este defel deplasată, România agonizează azi pe un pat acoperit cu trandafirii propagandei întreținută de Bruxelles și Washington, iar suferința ei este ca scârțâitul cretei pe tablă…
*
Incitant fragmentul despre Sisif, întemeietorul orașului Efira, Corintul de mai târziu, urbe transformată în „vizuina voioaselor lui fărădelegi”. Eroul, neîntrecut în furtișaguri și înșelătorii, în farse și maimuțăreli, se îndrăgostește de Anticlea, fiica vecinului său, Autolicus, deși aceasta era logodită cu Laerte. Tatăl îi îngăduie copilei să i se dăruiască și lui Sisif, întrucât dorea să aibă un nepot la fel de șiret ca acesta. Astfel se naște Odiseu sau Ulise, care s-a „dovedit tot atât de șiret ca părintele cel adevărat și dezinteresat de soarta odraslei”. Sisif, „gangsterul împuțit dăruit exceselor”, o seduce pe nepoata sa, Tiro, fata lui Salmoneu, dar nu pentru că aceasta îi căzuse cu tronc, nu, ci pentru că îl ura pe fratele său. De aceea este condamnat corintianul și trimis în Infern, să împingă o stâncă până în vârful unui deal. Proscrisul se răzbună apoi și pe Zeus, pe care-l denunță lui Asop, îl capturează și-l înlătură pe Tanat, deschizând „o epocă de aur în care oamenii, fără să înceteze a fi oameni, trăiau fără spaima morții, adică fără spaima timpului, căci timpul le prisosea, ceea ce este poate aspectul care caracterizează o democrație”. Dar starea asta nu avea cum să dureze, așa că stăpânul Olimpului a intervenit și moartea a fost eliberată, Sisif împărtășind soarta muritorilor de rând.
*
Hans Reiter se întoarce de pe front și enigmaticul scriitor Benno von Archimboldi devine chiar el. Oricum, amintirile războiului îl urmăresc orișiunde și, oricât se străduiește să scape de ele, nu reușește, nici măcar în peregrinările care îl aruncă dintr-un colț în altul al planetei. Grozăviile ultimului război mondial sunt încă proaspete, oamenii le aduc mereu în discuție și un personaj spune la un moment dat că Germania „a încercat să arunce în prăpastie mai multe țări în numele purității și al voinței. Pentru mine, cum sper să înțelegeți, puritatea și voința sunt pur și simplu tâmpenii. Din cauza purității și a voinței am devenit toți, înțelegeți-mă bine, toți, toți, o țară de lași și de ucigași, care în fond și la urma urmei sunt același lucru. Acum plângem și ne întristăm și spunem nu știam, nu aveam habar, au fost naziștii, noi am fi procedat altfel ! Știm să gemem. Știm să stârnim mila și durerea. Nu ne pasă că ceilalți își bat joc de noi câtă vreme ne compătimesc și ne iartă. Va veni vremea când vom inaugura un lung pod al amneziei. Înțelegeți ce vreau să spun ?”
Dialogul dintre veteranul tanchist și ziaristul care slujise regimul hitlerist este zguduitor, ultimul scuzându-se că „Încercam să facem poezie, încercam să lăsăm timpul să treacă și să rămânem în viață ca să vedem ce o să vină după aceea”. Justificarea ticăloșiei, ieri, azi și mâine, de către trabanții din presă, „idiotul util” al oricărui regim politic…
Dar nimeni nu învață nimic din trecut, și, de aceea, omenirea este pe punctul de a cădea iarăși de pe podul amneziei, mai inconștientă ca niciodată. Înțelegeți ce vreau să spun ?
Deloc întâmplător, ucigașul în serie din Mexic pare să fie chiar nepotul lui Reiter, copilul purității și al voinței, purtătorul unui păcat perpetuu. Hans își reîntâlnește sora, Lotte (mama asasinului încarcerat peste Ocean), care îi mărturisește resemnată: „Nu înțeleg nimic și puținul pe care-l înțeleg mă înfricoșează. Nimic n-are sens”. Aidoma simțim și noi. Reîntâlnirea, apropierea celor doi frați nu se petrece oricum, este simbolică, întrucât cartea este cea care îi strânge alături la bătrânețe, după decenii de înstrăinare forțată. E, poate, printre puținele speranțe păstrate în viață de Bolaño – solidaritatea prin cultură. În același context, al regăsirii neamului, „După puțin timp (n.m. Benno von Archimboldi), a ieșit din parc și în dimineața următoare a plecat în Mexic, în țara cadavrelor de femei hăcuite de autori necunoscuți. Sau cunoscuți în parte ?” Închid cartea. Rămân pe gânduri, somnul mă ocolește. Vasăzică nu toate lucrurile și-au pierdut sensul…
Misterul Părții criticilor, din primul volum, se dezleagă abia aici, și paginile, multe și plicticoase, risipite cu viața măruntă a celor patru exegeți ai archimboldismului (transfigurare a universalității operei literare), capătă oareșce sens.
*
* *
Roberto Bolaño este un scriitor important. Nu știu cât de mare, nu într-atât pe gustul meu, dar unul adevărat și nonconformist, deși, dacă e să-i dăm crezare, „Un scriitor adevărat trebuia să știe să asculte și să știe să acționeze la momentul potrivit. Trebuia să fie oportunist în mod rezonabil și cult în mod rezonabil. Cultura exagerată trezește suspiciuni și invidii. Oportunismul exagerat trezește bănuieli. Un scriitor adevărat trebuia să fie o persoană calmă în mod rezonabil, un om cu bun-simț. Să nu vorbească prea tare și să nu stârnească polemici. Trebuia să fie simpatic în mod rezonabil și trebuia să știe să nu-și facă dușmani gratuiți. Mai ales, să nu ridice glasul, decât dacă îl ridică toți ceilalți. Un scriitor adevărat trebuia să știe că în spatele lui se află Asociația Scriitorilor, Sindicatul Artiștilor, Confederația Lucrătorilor din Literatură, Casa Poetului”. Chilianul nu a fost nimic din toate astea, ci un ins dependent de heroină și de un talent debordant, mistuitor.
„2666 este, pur și simplu, epocal. Fără îndoială, prima carte mare a secolului XXI”, titrează The Complete Review. Sunt mai rezervat, nu împart întocmai această revărsare de laude.
Boyd Tonkin, de la The Independent, este la fel de exaltat: „Data viitoare când mai auziți pe cineva vorbind de «moartea romanului», dați-i în cap cu 2666. Și apoi puneți-l să-l citească. Cinci cărți într-una singură, desăvârșit întrețesute nu doar prin idei recurente și personaje, ci și printr-un umor torențial, o profundă umanitate și o vervă dezlănțuită, capodopera postumă a acestui magician”. Mda, umor torențial ?!, reclama a fost mereu mama comerțului. Romanul lui Roberto Bolaño are părți încântătoare, dar și porțiuni întregi indigeste, este inegal și parcă nedus la capăt. Un montagne russe aproape sinucigaș, în stare să-ți golească măruntaiele.
S-a sfârșit și vara, iar viața nu mi se mai pare infinită, ci apăsătoare, dureroasă, o înșiruire de clipite monstruoase… Aranjate haotic de un scriitor, care, ca orice scriitor cu har, trece în ochii vulgului drept prezicător sau dement, cumva și deopotrivă ?, sorocit să rostească adevăruri pe care noi, efemerii pământeni, nu avem puterea de a le accepta… sau intui.
–––––––––––––––––––––-
1 Roberto Bolaño are și o viziune proprie despre acest personaj: „Dracula era un nobil german, care părăsise Germania acuzat de o trădare sau o lipsă de loialitate imaginară, și care se stabilise cu câțiva supuși credincioși în Transilvania cu mult timp înainte de a se naște Vlad Țepeș, a cărui existență istorică nu o negau, nici originea sa transilvană, dar ale cărui metode puse în evidență de porecla lui aveau puține legături sau nu aveau nici o legătură cu metodele lui Dracula, care mai mult strangula decât trăgea în țeapă, uneori tăia gâtul și a cărui viață în așa-zisa străinătate fusese o permanentă frământare, o permanentă penitență abisală”.
2 În altă parte, Popescu este considerat maimuță sau „papagal care zbura în urma unui leu”.
3 Peste ani, baroneasa va mărturisi că Entrescu, „în ciuda succeselor ce i se atribuiau pe câmpul de luptă, ca tactician și ca strateg a fost întotdeauna un dezastru. Dar ca amant, dimpotrivă, a fost cel mai bun”. Adică ceea ce i s-a reproșat și mareșalului Antonescu, cândva amantul teribil al Germaniei naziste…
4 Unele observații par preluate din cartea Românii: o scurtă istorie, a lui Mircea Eliade, publicată prin 1943 în Spania, pe când filosoful era atașat cultural în Portugalia.
5„Popescu a sărit ca un copil de pe un scaun pe altul. S-a urcat pe masă și a dansat un dans popular din regiunea Carpaților. S-a prefăcut că urinează într-un colț și i-au scăpat câteva picături. Nu mai lipsea decât să se tăvălească pe covor !”