E 9 iunie 2025, ziua sfântă a Rusaliilor. Și a Islazului, da, Ștefan Mitroi! Mă trezesc cu gândul la evenimentul de diseară, când îmi lansez, la hotelul InterContinental Athénée Palace, cartea Spovedania unui avocat. Ce nimereală, spovedania să coincidă cu pogorârea Sfântului Duh ! Până la ora 17:30 trebuie să-mi ocup timpul, să găsesc ceva întru amăgirea așteptării, destul de nesuferită în asemenea ocazii. Aș scrie un rând, două, aș corecta niscaiva pagini, aș continua de citit filada abia desfrunzită… Ezit, așa că mă învârt prin cameră fără niciun rost. Îmi arunc ochii pe fereastră, să iau pulsul străzii. Peste drum, câțiva muncitori lucrează de zor la finisarea exterioară a catedralei „Mântuirea Neamului”. Le-o fi dat dispensă patriarhul? mă întreb deodată, contrariat de încălcarea interdicției naționale de a nu munci azi. Gata, m-am hotărât, mă apuc de curățenie, de șters praful de pe obiectele de mobilier din jur ! Iar de-oi păcătui, mă iartă, Bunule Dumnezeu ! Activitatea asta mă relaxează cum nu vă închipuiți ! Minutele trec pe nesimțite și la sfârșit îmi verific mesajele primite pe telefonul mobil. Ca-ntotdeauna în astfel de situații, sunt amici care, deși confirmaseră participarea la eveniment, își amintesc brusc că „a intervenit nu știu ce și scuze, îmi pare rău, bla-bla, n-am cum să ajung”… Déjà vu !
Dorm nițel. Când mă trezesc, plouă cu găleata, copacii trosnesc din rădăcină, cerul a coborât pe pământ, un potop, ce mai tura-vura ! Pfu, violentă pogorârea musafirului religios ! Devin pesimist, nu voi avea sala plină, și scaunele goale nu-i tocmai o imagine tonică… De altfel, inundațiile din oraș îi împiedică pe mulți să vină, copiii și nepoții mei fiind între aceștia. Oricum, bine că s-a potolit urgia, altminteri era bai !
Hotelul este animat, nimeni nu se sinchisește de răpăiala de mai adineauri. O echipă de la Digi24 mă întâmpină și răspund la două întrebări. Țin să le precizez că toate confesiunile pot fi considerate și un fel de manual de rele practici judiciare, pe care ar trebui să le citească, îndeosebi, locatarul actual de la Cotroceni, pornit mediatic să reînvie practicile odioase din mandatele „turnătorului” Traian Băsescu, și să-și anexeze pervers Justiția și Serviciul Român de Informații[1].
Încetul cu încetul, își fac apariția invitații și mă destind. Sunt ba magistrați[2], ba avocați, ba clienți de odinioară și prieteni, prezenți mereu și mereu lângă mine, un privilegiu pentru care le mulțumesc oriunde și oricând ! Ne salutăm, schimbăm vorbe în grabă și promitem să ne revedem curând. Roll-up-urile cu fotografiile cărților – inclusiv ale celor trei volume din De la Montevideo la Doha. Istoria campionatelor mondiale de fotbal, apărute recent lal Edilivre din Paris – sunt expuse. Toate locurile s-au ocupat, sala freamătă.
Îmi prezint pețitorii – colegi de bară – și, crescut în epoca incorectitudinii politice, a vechii politeți hulită azi cu tembelă virulență, îi dau cuvântul Otiliei Sava, cândva secretar de stat la… Ministerul Apărării Naționale.
„În ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt coboară peste oameni sub chipul limbilor de foc. Le dă grai, le dă curaj, le dă adevăr. Spovedania, ca mefie sacramentală ori scrisă, aidoma celei pe care ne-am adunat să o pețim, este tot o pogorâre a Duhului. Este actul prin care tăcerea încetează să mai fie vinovată. Așa cum spune și Marian Nazat, «tăcerea noastră, a celor ce știm, este vinovată. PENTRU CĂ LASĂ LOC MINCIUNII SĂ DEVINĂ NORMĂ, IAR NEDREPTĂȚII SĂ DEVINĂ SISTEM».
Cum vom descoperi împreună, Spovedania nu este doar o pledoarie pentru adevăr, deși pledoaria maestrului se înscrie în ars bene dicendi (arta de a spune bine), cum ne-au lăsat moștenire latinii. Întrucât vom descoperi împreună o cale în avocatură aproape mistică, voi păstra simbolistica și mă voi apropia de primul capitol al cărții, pe care-l putem denumi, fără să greșim, FACEREA! Spovedania unui avocat suprinde durerile facerii unui avocat care a reprezentat «cele mai relevante destine în avocatura băștinașă», desprins din crisalida unui procuror criminalist cunoscut drept «Catani al României». Plecarea maestrului Marian Nazat din magistratură în anul 1997, «într-o oarecare zi de mai», nu este un oarecare gest de carieră. Nu este o demisie, ci mai degrabă o evadare și un act necesar de salvare morală: «Mă sufocam. Nu mai aveam aer. Începuseră să se insinueze în magistratură ordinele politice și dosarele făcute la comandă». Aerul devenise irespirabil, pentru că justiția nu mai însemna adevăr, ci simulare, comandă politică și loialitate față de sistem, nu față de lege. A înțeles, cu o luciditate dureroasă, că nu mai prindea monștri, ci devenea unul dintre ei – cu trimitere la zicerea lui Nietzsche: «Cel care se luptă în fiecare zi cu monștrii devine el însuși un monstru. Căci, atunci când tu privești în străfundurile abisului, și abisul privește în tine». Și totuși, «dacă s-ar fi aflat într-o societate normală, ar fi rămas procuror până la capătul vieții». Spovedania vine, astfel, din suferința celui care a descoperit că nu poate sluji două adevăruri: adevărul sistemului și cel al propriei chemări, atâta vreme cât ele se contrazic.
Plecarea maestrului Marian Nazat din Parchet este eșecul unui sistem care a pierdut oameni valoroși, prea buni ca să accepte să devină complici. «N-am vrut să fiu niciodată prietenul sistemului. Mirosea urât și n-avea suflet». «De la procuror la avocat n-au fost decât un pas și o robă răscroită !», iar primul pas în avocatură începe pentru maestrul Marian Nazat în oraș: «Ies prin oraș și am senzația că abia acum îl văd întâia oară. Privesc în jur ca un provincial venit să viziteze Capitala, mă opresc ici-colo și mă uit atent la trecători. Până ieri, îi cercetam din ochi ca pe posibili asasini». Așadar, maestrul se întâlnește cu vocația recuperării umanului de sub ruinele unei profesii pe care o simte ca pe o vertitabilă condamnare. Marian Nazat nu a reușit să se elibereze cu adevărat, «mutându-se», din perspectiva mea, dintr-o celulă în alta.
Ca avocat, nu mai are puterea de a decide viața altora prin rechizitorii, dar trăiește sub greutatea sufletelor pe care trebuie să le apere. Este o formă de condamnare mai subtilă, mai umană, dar la fel de dureroasă, pentru că a ales să rămână om într-un sistem care te obligă să te dezumanizezi, în condițiile în care «există clienți care-ți cer să fii om înainte să fii avocat». Alegând să poarte fiecare client ca pe un fragment de sine, avocatura devine O CONDAMNARE LA STAREA DE LUCIDITATE. Marian Nazat devine un avocat al conștiinței înainte să fie doar al clienților: «Am pierdut multe procese, dar am câștigat oameni. Iar asta nu se poate măsura în onorarii». Cu alte cuvinte, sunt victorii care te înfrâng și căderi care te ridică.
Pentru că devine, de asemenea, martorul lucid al durerii oamenilor pe care-i apără, Marian Nazat va mărturisi că avocatura nu este o carieră, ci o cruce, devenind o răstignire și o condamnare la jertfă, un act de penitență și rezistență morală. Avocatura devine, astfel, un drum al suferinței lucide și continue, o Golgotă pe care a urcat-o rănit de viețile altora, purtând în sine povara fiecărui om care și-a pus viața în mâinile lui. O Golgotă pe care și-a «jertfit propria familie încercând să salveze familiile altora» și care i-a adus singurătatea: «Când ești drept până la capăt, rămâi singur. Adevărul nu face mulți prieteni». Iată, deci, că avocatura devine o condamnare la singurătate. Este un destin de singurătate lucidă al celui care nu-și permite luxul iluziilor. Cum ar spune Camil Petrescu, «câtă luciditate atâta dramă».
Pe drumul Golgotei sale juridice, Marian Nazat înțelege că nici salvarea, nici damnarea nu vin din Înaltul Instanței. Așa cum aflăm din Spovedanie,«judecătorul este un om și atât, un navetist umil între Dumnezeu și Diavol». Nu e înger, nu e demon; este doar un tranzitoriu prins între o lege imperfectă și o conștiință uneori amorțită, după cum un avocat pelerin pe drumul Crucii rămăne doar un luntraș în Hades. Și totuși, nu judecătorii l-au dezamăgit cel mai mult, ci colegii săi avocați, «cei care și-au vândut sufletul pentru o cauză pierdută moral».
Pentru că nu ne lasă complet fără speranță, maestrul Marian Nazat revine și arată că «este mult mai bine să ne plângem de avocați decât de lipsa acestora». Dacă roba de procuror începuse să-l sufoce, să nu mai aibă aer, Marian Nazat va purta «roba de avocat ca pe o haină de doliu. Pentru fiecare dreptate pierdută. Pentru fiecare adevăr ignorat. Pentru fiecare tăcere care mi s-a impus».
În paginile lui Marian Nazat, Justiția nu este zeița legată la ochi. E, mai degrabă, «o bătrână orbită de ucazurile vremii, cu urechile ascuțite doar pentru cine știe să șoptească unde trebuie». Concluzie firească, dublată de «procesele în care știi că ai pierdut de când ai intrat în sală. Nu pentru că nu ai dreptate, ci pentru că justiția, în acea zi, avea altă agendă».
O parte esențială a drumului Crucii este nevoia de a scrie un Decalog al lucidității, aflat la sfârșitul Spovedaniei, unde veți descoperi că adevăratul martiriu este să vezi că distanța dintre Drept și Dreptate conduce la fractură: «Nu știu când s-a produs ruptura. Poate în clipa în care am încetat să mai cred că legea e pentru toți». Și totuși, maestrul nu ne lasă fără speranță nici acum, pentru că, deși «legea nu este întotdeauna dreaptă, fără ea n-ar exista nicio urmă de dreptate».
Dincolo de confesiunea profesională, cartea este și o mărturie culturală, etică și filosofică. Volumul este o frescă vie a tranziției românești, cu toate rănile ei. Fiecare pagină dezvăluie un Marian Nazat care nu s-a instalat comod într-o certitudine, ci a rămas un alergător în cercul neliniștilor.
Și a rămas român: «AM ALES SĂ RĂMÂN ROMÂN, ALTFEL M-AȘ FI RATAT! ORICÂT AR FI DE ANORMALĂ ROMÂNIA, LOCUL MEU ESTE AICI; urăsc statutul de pribeag».
Marian Nazat rămâne un pelerin pe drumul Crucii, învățând că «nimic nu e veșnic și că nici măcar moartea nu-i definitivă». Care «încă mai crede în Dumnezeu, dar îi este tot mai greu să creadă în oameni» și care, la sfârșit de drum, mărturisește: «Dar nu-s decât un biet avocat care își strânge uneltele de lucru, la capătul unei cariere generoase și tumultuoase». Astfel, în gestul de a-și strânge «uneltele», maestrul Marian Nazat își dă mâna cu Nikos Kazantzakis[3], un autor pe care-l îndrăgește în mod deosebit și a cărui spovedanie poartă numele Raport către El Greco: «Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul, raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune.
Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nicio scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania ?».
Marian Nazat nu-și strânge uneltele înainte să ne dăruiască și să se dăruiască în Spovedanie. Când ai văzut monstrul din interior și ai plecat tocmai ca să nu se uite abisul în tine, ești condamnat să vezi, să simți, să reții și să scrii. PENTRU CĂ SCRISUL DEVINE SINGURA FORMĂ DE ELIBERARE ȘI DE JUSTIȚIE. Astfel, Spovedania devine, mai degrabă, un testament moral decât un exercițiu autobiografic, iar «scrisul devine supapă, ca eliberare de frământările și revoltele, de tumultul adunat, de cuvintele imposibil de rostit în câmpul tactic». Scrisul lui Marian Nazat nu caută consens, ci conștiințe, pentru că tăcerea este cea mai frecventă formă de complicitate în justiție: Spovedania este o invitație la curaj, la sinceritate și la recuperarea sensului într-o lume juridică în care distanța dintre Drept și Dreptate înghite destine.
Astăzi, la ceas de Rusalii, nu asistăm doar la o lansare de carte, ci la o pogorâre a conștiinței, a memoriei și a adevărului rostit cu prețul singurătății. Spovedania unui avocat este o o chemare la trezvie, la asumare și la judecata care se poartă nu în instanță, ci în tainica firidă a sufletului. Și poate că în această zi, când Duhul coboară și dă curaj celor care vorbesc, avem datoria să nu plecăm ușurați, ci îngreunați, pentru că adevărul spovedit devine responsabiliatea noastră.
La capătul acestei Spovedanii, trebuie să înțelegem că nu există libertate fără adevăr și nici adevăr fără jertfă, dar și că Adevărul este singurul care ne face liberi.”
Îi succede la microfon Viorel Roș, președintele Tribunalului București prin anii ’90, atunci când ne-am și cunoscut, momente pe care le și evocă în alocuțiunea sa.
Ultimul, dar nu cel de pe urmă, Florentin Țuca mă învinuiește fățiș că-s… păcătos. Cu argumente, desigur, oho, și ce argumente ! Imbatabile, citiți-le, dară !
„Sărut mâna doamnelor și domnișoarelor,
Bună seara domnilor,
Țin să vă previn din capul locului că, în seara asta, asistăm la o premieră. Este prima oară, după știința mea, când un fiu duhovnicesc acceptă, ba chiar solicită, devoalarea publică a secretelor spovedaniei. Eu, ca duhovnic, mă conformez și-mi asum un statut special. Statutul special îmi este conferit de Petre Pandrea, un favorit al fiului duhovnicesc, Marian Nazat, evocat chiar în Spovedanie: «Medicul, avocatul şi preotul au misiuni specifice într-o societate.
Preotul vindecă sufletele încărcate de păcate. Medicul vindecă trupuri bolnave. Avocatul apără onoarea şi libertatea pereclitate. Dacă preotul divulgă taina încredinţată sub patrafir, este un monstru». Îmi asum, așadar, statutul de monstru și mă văd în postura de a devoala taina încredințată sub patrafirul dintre copertele acestui volum.
Încep cu începutul: fiul duhovnicesc Marian Nazat este, conform Spovedaniei, un mare păcătos! Are atâtea păcate, încât mi-ar fi necesare trei zile și trei nopți ca să le inventariez.
Cu voia dumneavoastră, aș recurge, însă, la o sinteză de cinci[4]:
- Primul, cel mai mare, păcatul capital, ateismul, Marian fiind necredincios !
Deși Dumnezeul Sistemului îi poruncește să creadă că țara lui este independentă, demnă și suverană, păcătosul Marian nu crede: «România a trebuit să plece din rostul ei. Ea și-a pus alte straie, care n-o prind însă, și-a stâlcit limba și obiceiurile, doar, doar, stăpânii o vor accepta. A jurat, chiar, să se lepede de suveranitatea ei și iată-ne acum membru în ceva cu prezent nesigur și cu viitor incert. Cum s-a ajuns aici ? Simplu, în numai trei decenii de manipulare asiduă, în care România a convenit cu noii stăpâni ca să-și distrugă fabricile și uzinele, să-și înstrăineze bunurile și bogățiile solului și subsolului»…
Deși Dumnezul Sistemului i-a poruncit să-și vadă de treabă și să creadă că statul în care el trăiește și profesează ca jurist este unul de drept și orice ar face Sistemul este o nobilă luptă anti-corupție, păgânul Marian s-a dovedit iarăși foarte necredincios și a pus la îndoială însăși teza asta fundamentală: «Lupta împotriva corupției nu-i decât un slogan inventat ca instrument al reglării de conturi între găștile politico-financiare, gardate de Serviciile Secrete și girate de votul democratic. Ce sinistră șarlatanie[…]Cu ce ne-am ales după zgomotoasa luptă anticorupție? Cu o droaie de achitări, cu schilodirea oamenilor politici (cu osebire pesediști) și de afaceri, cu o spaimă de arbitrariul magistraților și cu laude din partea americanilor, preocupați să curețe scena românească de elementele dușmănoase și neloiale, cum, cândva, procedaseră și sovieticii… Așadar, aproape două decenii de lupte sterile din nesfârșitul război româno-român, la capătul cărora societatea s-a trezit și mai năucă, și mai abandonată»…
Deși Dumnezeul Sistemului l-a îndemnat să creadă în beneficiile MCV, nelegiuitul le-a luat în râs: «Voinţa transmisă dinspre Marele Păpuşar, sub pretextul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, este suficientă. Serveşti, nu-i niciun dubiu, interesul naţional, la naiba cu propriile convingeri ! Eşti pus acolo ca să ţii seama de voinţa altora, nu de principiile de drept, scutiţi-mă !»…
Deși Dumnezeul Sistemului a impus religia planetară a covidului, păcătosul Marian s-a arătat din nou ateu și suspicios, a numit pretinsa pandemie «mascaradă» și a fluierat din nou în biserica noii religii: «Din nefericire, de aproape o jumătate de an, ochii refuză să mai distingă adevărul de minciună, limba a fost încremenită prin ordine administrative și ordonanțe militare, iar nasul, acoperit prin zapis cazon, nu mai adulmecă planetara diversiune. Și cum naiba să trăiești fără să vezi, să miroși și să vorbești?»…
- A luat numele Domnului în desert!
Deși Dumnezeul Sistemului i-a vorbit de justiție, el a vociferat: «Justiției i s-a pus perna pe față taman cât să se curețe scutlâcul valah de elementele ostile și dușmănoase din politică și afaceri. O perioadă sinistră, în care am traversat clipe terifiante, cu judecători încartiruiți de bunăvoie în «câmpul tactic», mânați de idealurile luptei de clasă și transformați în șefi de dispozitive de securitate. De ce au acceptat dezertarea din condiția inamovibilă de judecători? Din oportunism, unii, din credință, alții. Câțiva n-au rezistat șantajului și aici se isprăvesc explicațiile odiosului troc. S-au creat parteneriate nu doar între judecători și procurori, ci și între aceștia din urmă și avocați, un triunghi al Bermudelor, al cărui numitor comun l-a reprezentat delațiunea. Iubiții și-au înregistrat și denunțat iubitele, soții, soțiile, subalternii, șefii (și viceversa!), rudele, rudele, partenerii de afaceri, copartenerii, într-o ciuleandră a abjecției morale dezgustătoare și falimentară pentru nație. Cancerul s-a generalizat în întregul corpus social și, ce va fi, numai Dumnezeu știe»…
Deși Dumnezeul Sistemului l-a chemat în Grădina Raiului, afurisitul i-a zis «câmp tactic»: «Cât de filosof ar trebui să fie un avocat?, fusese el întrebat cândva; Cât să priceapă, resemnat, că totul este decis deja în «câmpul tactic». Și să-și accepte mai lesnicios eșecurile tocmite prin odioasele «protocoale»…
Deși Dumnezeul Sistemului i-a vorbit de justiție bazată pe egalitate de șanse, păgânul s-a pus iarăși de-a curmezișul: «Egalitatea de arme între acuzare şi apărare este o gogoriţă propagandistică în care nu mai cred nici studenţii de la… Agronomie. Egalitatea de care vorbeam, ar trebui restabilită măcar între procuror şi judecător, apărarea oricum contează prea puţin în ochii funcţionarilor de la Bruxelles, însărcinaţi să ne monitorizeze poticnelile»…
Deși Dumnezeul Sistemului i-a cerut să creadă în statul de drept, păcătosul l-a numit «stat transversal»: «Se tăifăsuiește întruna despre «statul paralel» ca organizație ocultă care s-ar suprapune statului real și l-ar silui. Sintagma este falsă dintru început, întrucât două structuri paralele nu se întâlnesc niciodată, nu? Infinitul nu intră în discuție. Or, la noi, «statul paralel» interferează cam la orice pas cu statul real […] să-l numim pe agresor «statul transversal», căci te pocnește în soartă când ți-e lumea mai dragă, dar mereu pe la spate! De parcă ar fi un răufăcător care te pândește în întuneric și apoi îți sare în spinare ca să te tâlhărească. Prin urmare, expresia atât de în vogă astăzi ar trebui reconsiderată. Iar celor care ne toacă la cap cu minunatul stat de drept neaoș, le-aș întoarce nu celălalt obraz, ci remarca lui Nicolae Steinhardt: «Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți»…
- Afurisitul Marian este foarte, foarte lacom. Lacom de justiție, lacom de lectură, lacom de frumos, lacom de cultură: «Singurul meu regret sunt cărțile nescrise și necitite încă» ! Când a fost rugatde Alina Matei de la juridice.ro să transmită un mesaj pentru cititori, păcătosul Marian s-a repezit feroce și rapace într-o baltă de invective și blasfemii și-a instigat la lăcomie: «Citiți ! Citiți ! Citiți ! Opuneți-vă cu toate mijloacele procesului de cretinizare la care suntem supuși cu toții ! Iar cartea este arma cea mai eficientă în această luptă crâncenă și inegală!»…
- Nelegiuitul Marian este vinovat de desfrâu și preacurvie !
Întâi, a fost îndrăgostit și s-a însurat cu Themis, zeița Justiției: «Zeița Justiției s-a lepădat de veștminte și e goală. Și-a dat jos eșarfa ce-i acoperea ochii și îmi zâmbește senzual, provocator, ce mai tura-vura. Gâtuit de nerăbdare, îi ating pielea catifelată și îi răsfir părul. Ea mă mângâie, stârnită de plăcerile epidermice, și ne sărutăm pătimaș. N-apuc să mă dezmeticesc, că mă împinge brutal și îmi rânjește sardonic. Ptiu, drace, minunăția aia trupească s-a transformat brusc în Baba Cloanța din basmele inocente de odinioară. Tresar speriat și așa îmi dau seama că Onir îmi joacă iarăși o festă. Mâine, dis-de-dimineață, trebuie să fiu din nou la instanța de judecată. Pe cine oi întâlni acolo? O fi vestala plină de nuri, o fi hoașca zbârcită și rea?»… Și, chinuit de dilema asta, în loc să-și vadă de mariaj și de treburile casnice, a intrat într-o relație de profund amor cu Atena, zeița artelor si a literaturii: «„Mă vreau sever, cu inima duioasă,/ Şi de la stele eu învăţ să tac”. Esenin a scris versurile astea, iar ele mă exprimă perfect. Un mizantrop chemat să-şi apere semenii căzuţi în păcatul penal, ce paradox ! […]Pentru mine, scrisul este un fel de colac de salvare pe care mi-l arunc mie însumi ori de câte ori mă scufund în bulboanele cotidianului. E strigătul de disperare al unui introvertit nevindecabil, un instrument de comunicare cu ceilalţi. Prin scris, mă aşez în prezent ca să evoc trecutul, timpul fără de care nu mi-aş putea închipui propria-mi existenţă. Prin scris, mai trăiesc o dată ceea ce a fost cândva. Retrăirea trăirii de odinioară, scormonirea cimitirului cu amintiri. Adesea, condeiul este şi bisturiul cu care despic burta realităţii pentru a scoate de acolo puroaie şi metastaze. Zile la rând, am în nas miasmele fetide, mirosul greu al cărnii bolnave. Brusc, mi se face dor de satul bunicilor materni, de copilărie, şi iarăşi scriu. Leac contra beteşugurilor clipei trecătoare». În ciuda acestor două relații paralele de intensă iubire, se pare că cele două mândre zeițe n-au reușit să-i satisfacă lui Marian toate plăcerile, aspirațiile și fanteziile, astfel încât, ca să fie treaba-treabă și sodomia-sodomie, a dezvoltat în paralel și-o relație cu Zeul fotbalului: «Fotbalul nu e doar un joc pentru mine, e regăsirea copilului ce-am fost cândva, a exuberanţei ludice şi inocente de altădată. O întoarcere în timpul bucuriei pure»…
- În, fine, ultimul păcat de pe sintetica listă pe care am prezentat-o în fața dumneavoastră este de o gravitate extremissimă: păcatul omorului cu premeditare. Da, așa cum se aude, nelegiuitul Marian Nazat este un criminal în serie: cu tact, răbdare, talent, pricepere și, mai ales, sânge cald, prin această Spovedanie, a omorât multe inimi de cititori și, mai ales, cititoare!
În ceea ce mă privește, mă rog la Bunul Dumnezeu nu să-l ierte pe păcătosul Marian de aceste păcate, ci să-l pedepsească cu misiunea de a le comite din nou, ca să aibă cât mai multe motive de căință și altă spovedanie, întru mântuire: să rămână la fel de lucid, aspru și critic în fața manipulărilor istorice; să rămână la fel de lacom în fața frumosului artistic și literar; să trăiască și să cultive, mai departe, cu același talent, al său ménage à quatre, triplul amor pentru avocatură, literatură și fotbal; să omoare, în continuare, inimi.
Și, în fine, să se întoarcă, mereu, la «locul faptei !»”
Îmi trec prin minte fel de fel de idei, însă una mă țintuiește: „Avocatul trăiește periculos !”. Nu-mi aparține, cuvintele cu pricina sunt ale „mandarinului” Petre Pandrea, arestat de vreo trei ori pentru vina de a-și fi exercitat cu adevărat profesia de avocat. Și cum să uit că într-o noapte, în ajunul unui proces intens mediatizat, mi s-a spart biroul și mi s-a cotrobăit prin sertare ? Bineînțeles că nu s-au descoperit autorii, de la care, la locul faptei, rămăsese… o cravată roșie, agățată pe tulpina arbustului din apropierea ferestrei ! Sau că telefonul îmi era ascultat ori de câte ori clientul punea în pericol, chipurile, siguranța națională a „câmpului tactic”… Ehe, nu-i simplu deloc să fii avocat !
De aceea m-am și spovedit, în ideea luării aminte de către nicușorienii aburcați la putere după cele mai rușinoase alegeri din ultimele trei decenii și jumătate, cărora li s-a năzărit să reactiveze protocoalele ilegitime de ieri.
[1] Așa cum am intuit, impertinența mea din urmă la adresa marionetei Nicușor Dan a fost scoasă din filmulețul difuzat pe postul respectiv de televizune… O reiau însă aici, cu speranța deșartă că accidentalul președinte al României își va găsi timp să lectureze și altceva decât culegeri de matematică…
[2] Nădăjduiesc că va sosi și vremea în care judecătorii, procurorii și avocații nu se vor mai ocoli, ultimii fiind considerați niște ciumați, niște purtători de viruși primejdioși. În 1993, pe durata a cinci săptămâni de experiență americană, în pauza unui proces, am fugit să mâncăm laolaltă cu protagoniștii din sala de judecată. Uimit, i-am întrebat dacă nu le este frică să se întâlnească. „Deloc, judecătorii nu se feresc să iasă împreună cu procurorii și avocații, nu avem nimic de ascuns ! Iar eventualele aranjamente nu se fac la vedere, să fim serioși!” mi s-a răspuns la curiozitatea mea deplasată.
Tot atunci, la Denver, am cinat cu Viorica Costiniu (prezentă la lansare), la o familie de avocați, musafiri fiind și judecători.
Îmi este teamă să-mi închipui ce s-ar întâmpla pe Dâmbovița dacă asemenea „fapte odioase” ar fi surprinse de presă și aduse la cunoștința norodului…
[3] În primul an de studenție și un pic mai apoi, îmi plăcea să mă semnez pe epistolele trimise iubitelor „Nazantzakis”…
[4] De-ar ști Florentin că numărul de pe tricoul meu de fotbalist a fost… 5 …