• avocat
  • scriitor
  • publicist

Vrachos, iarăși și iarăși

Aterizăm pe „Coasta de lumini” pe o căldură sufocantă, după un zbor  scurt și lin, cu destinația Salonic. Și  încă  n-am ajuns în miezul zilei,  mai sunt câteva ceasuri  bune. Aeroportul forfotește, ca-ntotdeauna vara, în această țară născocită de Dumnezeu tocmai pentru vacanțele estivale. Un tinerel așteaptă laolaltă cu alții pasagerii avioanelor abia sosite. Ține deasupra capului un carton pe care  scrie „Nazat”, cu o caligrafie aproximativă. L-am mai văzut și dățile trecute, îl  cheamă Costas și locuiește la Vrachos. El ne va duce acolo, pe un drum de cinci ore prin Veria, Kosani și Ioannina. În urmă cu doi ani am ales un traseu diferit, de la Atena, tăind Elada prin Teba, Mesolongi și Preveza[1], prin ținuturi a căror splendoare mă urmărește necontenit. Ieșim din orașul-port și priveliștea înseamnă un teren mlăștinos plin de trestie, o sălbăticie naturală cu un  farmec aparte. Autostrada urcă șerpuitor și  decorul se primenește în culori verzi, virile, odată cu intrarea în munții Pindului. După  două ceasuri oprim la Strata Grevena, o benzinărie precum hanurile din vechime, gătită în straiele la modă azi. Puzderie de motocicliști, cu zecile, și turiști coborâți din autocarele  moderne, ce mai, o  zumzăială  agasantă. Mâncăm în grabă și ne continuăm călătoria. Brusc, îmi  dau seama că mi-am uitat tașca în autoservire ! Îmi  zvâcnesc tâmplele, îmi bubuie capul, m-aș spânzura de primul stâlp de telegraf, cum de-am fost atât de nerod? Măcar de-am fi în apropierea stației de  benzină,  dar a trecut cogeamitea… Îi spun șoferului, iar el  sună pe cineva de la popasul aducător de ghinion.  Secundele se scurg cu încetinitorul, enervant, timpul a încremenit, parcă. O fărâmă de speranță mă atinge cu aripa, nu de alta, însă providența mi-a rezervat  scaunul cu numărul… 13 în aeronavă, deci un semn că norocul mă va însoți în vacanță. În plus,  tășula are o istorioară deloc de  ignorat – la întâia purtare, o sticluță cu mir târguită din Kefalonia s-a vărsat în  interior și mi-am zis că o voi folosi oriunde. Neobișnuit s-o car după mine, am uitat-o ba prin București, ba prin  diverse  coclauri ale patriei, numai că îngerul păzitor mi-a înapoiat-o  mereu și mereu. Vasăzică, sunt optimist!  Mă luminez dintr-odată la auzul veștii că tecșila e în siguranță la bucătăria locantei. Răsuflu  ușurat și mulțumesc  zeilor greci, patronii spațiului ce mă cheamă an de an !  Ajungem cu bine la hotel, marea foșnește  molcom, atingând sfios limba de nisip. Nu rezist tentației și îi sar în brațe ca un iubit însetat de dor. Numai că trebuie să mă întorc ca să-mi recuperez lucrurile părelnic pierdute. Refuz să mă  gândesc la ce voi găsi înlăuntrul  pungii de piele,  mi-aș strica iremediabil ziua.

O iau înapoi, nu singur, ci cu soțul amfitrioanei noastre de două săptămâni, Carmen, o femeie minunată, craioveancă la origini, mutată definitiv în patria legendelor Olimpului. Ne așezăm la taifas – Nikos a studiat  în România, la Facultatea de Construcții din Timișoara, unde  și-a cunoscut viitoarea consoartă, iar  în 1986  s-au căsătorit și s-au stabilit  în zona tocmai traversată  în goana mașinii. Oho, ce bine vorbește în limba mea !  remarc cu  încântare. Îmi  mărturisește  că s-a simțit  ca acasă la noi,   că l-au impresionat realizările  românești din  anii ’80, cu excepția  infrastructurii rutiere, desigur . „Găseam de toate la voi,  la prețuri  derizorii,  în timp ce acasă era o sărăcie apăsătoare. O studenție  de poveste, nu exagerez, și dacă n-ar fi fost Cernobîlul, am fi rămas în România, însă ne-am speriat și ne-am  hotărât  să venim la mine în țară”, mi se confesează cu nostalgie. „Unde a fugit tinerețea?” izbucnește deodată și continuă: „Ca o pasăre mi-a zburat din mâini !”… Îl îngân, ne despart doar doi ani, suntem cam același leat, ne înțelegem și tăcând, am trăit vremuri și teritorii comune. Mi se plânge de politicienii  băștinași, de corupție, de manipularea ordinară a populației de către oficialii guvernamentali,   de câte și  mai câte.  „Aici, se minte de dimineață până-n seară și  de aceea am scos televizorul din priză! M-am săturat  să  asist cum  copiii de profesori devin și ei profesori, cei de medici, medici,  ca și cei  de avocați, de politicieni, Papandreu și Mitzotakis, de exemplu!  Măcar de-ar fi la mijloc merite, dar nu sunt, totul e pe pile, pe aranjamente  de culise ! Poliția și  Justiția  dorm, mână în mână cu hoții și devalizatorii, așa că mulți  greci îi simpatizează  pe comuniști !”. Răbufnirea lui este și a mea, simțim asemenea și în problemele  regionale și nu numai. „Cred că era mai bine sub  ocupația  turcilor de odinioară, plăteam un bir de   zece la sută și cu asta, basta, pe când Uniunea Europeană ne ia cam totul”, se revoltă nedomolit.  Apoi, își reia  rechizitoriul: „Unde au dispărut marii intelectuali formatori de opinie?  Marii scriitori, poeții și artiștii de seamă, de ce nu  mai apar? Mediocritate și vulgaritate, prost-gust și droguri  pretutindeni! Iar Italia, Franța și Grecia sunt placa turnantă a produselor stupefiante încărcate în  America…” Minutele trec și zăresc de la distanță locul faptei… Mă năpădesc îndoielile, reînviate involuntar. Pășim pe ușă și ne adresăm unei vânzătoare, explicându-i  pe scurt  tărășenia. „ A, da, să telefonez cuiva, să-mi zică unde a pus-o”,  mă lămurește în fugă. Își  termină conversația și se îndreaptă  spre o ladă frigorifică  dezafectată. Trage  un sertar, degeaba. La fel și pe al doilea. Caută  zadarnic și indiferentă, sporind tensiunea clipei. Îndepărtează  cutiile din jur și prinde cu mâna  obiectul a cărui lipsă îmi ferfenițise liniștea și mi-o înmânează  cu un firesc dezarmant.  Scot o bancnotă de 50 de euro și i-o   întind femeii,  ca  dar. Dumnezeule, ce gafă!  Mi-a zvârlit-o  în nas și m-am  făcut mic, mic, de m-aș fi dezintegrat mintenaș, zău că  m-am rușinat ca niciodată! Trezit din propria-mi  scârnă, mi-am  inventariat lucrurile  recuperate – cartea de identitate, pașaportul  nepotului, cardul și portofelul cu banii de  cheltuială se aflau înăuntru !! Un cent nu lipsea ! Mi-am imaginat, deh, glasul sângelui !, că totul s-ar fi putut întâmpla pe plaiurile mioritice și m-a luat cu amețeli,  pricepeți, nu?

Scena tocmai zugrăvită are ceva neverosimil și mă hazardez să nădăjduiesc că  omenia  n-a pierit ireversibil, că mai avem șanse  să ne salvăm ca specie. Și cum să nu iubesc  și mai abitir Elada, cum ? Și cum să nu mă închin de-a pururea asocierii divine între  cifrele 1 și 3, cum?

                   *

Stau pe șezlong și adulmec zarea marină. Îmi dau târcoale haite flămânde de amintiri trăite în acest colț paradisiac în care revin în fiecare început de vară de patru ani încoace. Ador liniștea cuibărită în  contururile vechi, neafectate deocamdată   de toanele modernității, ca și reîntâlnirea cu localnicii,  părelnic  neschimbați. Am senzația că sunt unul de-al lor și că neînduplecatul  Cronos a amânat monitorizarea noastră pe răbojul lui fatidic… Oho, și asfințiturile ca niciunde altundeva, sărbătorite  de pe terasa hotelului Achilleas, un colț de rai, nu altceva !

                                                *

Astăzi  e sărbătoare  importantă  în calendarul  ortodox, îi aniversăm  pe Sfinții Petru   și Pavel.  Pe micul  ecran, pe programul  de desene animate, surpriză !, se transmite  în direct slujba religioasă  de la  patriarhia  elenă. Din altar  ies, pe rând, înalte figuri  bisericești, se apropie  de microfon  și-și joacă rolul  distribuit de canoanele  creștine. Înainte de recital, doi prelați  tineri și inferiori ca rang le înmânează câte un sfeșnic cu trei lumânări  aprinse și le sărută   mâinile  smerite, bleah ! Închid  televizorul. De scârbă, bineînțeles  !

                                                *

Ori de câte ori marea se învolburează și mușcă dușmănos din țărm, o apostrofez  cu apelativul „Ionica”. După ce se îmblânzește și-și  recapătă  placiditatea, o măgulesc deloc  misogin: „Ionică”.

                                                *

Înțepenit sub umbrela protectoare și cu ochii  risipiți în orizontul veșnic în nemișcare, îmi dau seama că după șaizeci de ani nu mai ai viitor, ci numai prezent ! A, și trecut, cu ghiotura !  Prisoselnic,  stânjenitor, adesea… Și, slavă   Domnului, pierdut pe veci, că altfel  ți-ar transforma viața în iad! Ehe, ce binecuvântare e viața  fără trecut și viitor!

                                                *

Șade tolănit și țipă în telefonul mobil. E puber, oacheș și exagerat de burtos. Nu-i pasă de ceilalți și-și bagă și-și scoate  întruna organele genitale, în graiul lui Tzancă Uraganu. Un cocalar rătăcit pe plaja din Vrachos,  ivit ca să ne compromită ca neam, mama ei de condiție valahă !

                                                *

Mă încearcă foamea. Merg la taverna din vecinătatea pensiunii să mă răsfăț cu niște gavros prăjiți, un deliciu culinar ! Pe șervetul de hârtie  de pe masă e inscripționat logo-ul stabilimentului: „People who love to eat are always  the best people !”. Zâmbesc. Oamenii cei mai buni pomeniți mă înconjoară pretutindeni, din ce în ce mai numeroși, deoarece mâncatul în exces a îngroșat procentul de supraponderali…

                                                *

La un șezlong  distanță e o familie de sârbi. El a evoluat în campionatul românesc de baschet la echipe din Craiova, Târgu Mureș și Sibiu, așa că ne împrietenim pe dată. Din una  în alta mi se destăinuie că politicienii  din Serbia  sunt necinstiți și-și urmăresc doar interesul personal, nicidecum binele colectiv. Schița creionată cu obidă aduce la  perfecție cu situația de la Gurile Dunării, nicio diferență. Și din Bulgaria, și din Ungaria, cu osebire din statele defunctului „lagăr socialist”. La mijloc, reflectez, e naivitatea de a ne închipui că societatea capitalistă ne va aduce raiul pe pământ. Încetul cu încetul,  eu m-am dezmeticit și am constatat cu dezgust că democrația, dincolo de sclipiciul irezistibil, înseamnă inechitate, hoție,  demagogie și goană lipsită de scrupule în atingerea scopului. Cei din Occident s-au lecuit de himerele ce pe noi ne bântuie de trei decenii și s-au adaptat concretului implacabil, conștienți că omul are în ADN-ul său ticăloșia, obținerea plăcerii indiferent de mijloacele  folosite. Și n-au greșit, întrucât e preferabil să-i  imiți pe inși  de succes din preajmă, iar nu să te împiedici de fleacuri  morale dacă vrei să-ți  hrănești  familia și să-ți  achiți  facturile cotidiene, ce lecție cinică !

                                                *

Răsfoiesc cartea Ce putem și ce nu putem schimba, al cărei autor,  Martin E.P. Seligman,  citează, la un moment  dat, un fragment  din lucrarea Mintea e o capitală străveche și faimoasă din 1959 a lui Delmore Schwartz, o înșiruire de vorbe miezoase, pe care vi le ofer spre lectură:

„Mintea e un oraș ca Londra,

Plin de fum și de omenire: e o capitală

Ca Roma, părăginită și  veșnică,

Însemnată de monumente de care  nimeni

Nu-și amintește azi. Căci mintea, ca și Roma, are

Catacombe, apeducte, amfiteatre, palate,

Biserici și stații ecvestre, prăbușite, ciuntite ori mânjite.

Mintea posedă și este posedată de toate ruinele

Sărbătoririi fiecărei  generații bântuite și hăituite”.

                                                *

Motto-ul aceluiași  volum  reproduce  cuvintele atribuite  germanilor  Friedrich Oetinger și Reinhold  Niebuhr din Rugăciunea seninătății, alt prilej de desfătare intelectuală: „Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba și înțelepciunea să le deosebesc  între ele”.

                                                *

Mă uit pe furiș, cu ascunsă curiozitate, la femeia de care mă desparte un… cearceaf. Este înaltă, iar trupul zvelt te invită la visuri erotice. Calcă grațios, cu o noblețe cultivată în cei  45 de ani pe care pare să-i adune. Și-a petrecut  un lănțișor  fin în jurul gleznei subțiri și își unge pielea bronzată cu  cremă. Are două fete de-o senzualitate  provocatoare, însă defel vulgară, dimpotrivă. De alături, soțul și tatăl nimfelor nu-și ascunde  mândria,  o familie de-o armonie seducătoare.

Mă  pitesc în dosul pleoapelor și, fără nicio legătură, îmi țâșnesc din memoria afectivă versurile  păunesciene de-a pururea actuale.  Sau cele trei muze m-au făcut să mă tulbur de melancolie ?

„Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
Mă simt tot mai legat de tine
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine.

Și uite, n-are cine să ne-ajute
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie.

Prin gări, descreierate accidente
Mărfare triste vin în miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii și ca să te sperii.

Jur împrejur priveliști aberante
Copii fragili ducând părinți în spate
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Și albastroși venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme
Ostașii gărzii tale ți se-nchină
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon și nume de regină”[2].

                                                  *

Mă apuc de  citit Conversația la Princeton dintre Mario Vargas Llosa și Rubén Gallo și aflu că, prin  2007, scriitorul peruan a primit  invitația de a conferenția  despre Victor Hugo la celebra universitate. Ei bine, la  primul rendez-vous cu agenții de  vânzări de acolo, musafirul  a insistat  pe statutul de bărbat virgin al romancierului francez: „Nu fusese niciodată înainte cu o femeie. Asta era ceva foarte rar pe vremea aceea pentru un bărbat. (…) Dar atunci s-a întâmplat ceva insolit. În noaptea nunţii, Victor Hugo și-a savurat într-atât noua experiență, încât a făcut amor cu nevasta de șapte ori. (…) De şapte ori. Nu o dată, nu de două ori, ci de șapte. De şapte ori într-o singură noapte. Vă imaginaţi de câtă energie e nevoie pentru așa ceva? Și nu mai era un bărbat tânăr. De şapte ori !“[3].

Involuntar, mi-am amintit că în dialogul cu Gabriel Liiceanu, sud-americanul  mărturisise șocant,  referindu-se la Elogiul mamei  vitrege:  „Cred că puştii care se culcă cu mamele lor vitrege s-ar culca cu ele și dacă ar citi, şi dacă n-ar citi romanul meu. Fiindcă mamele vitrege sunt frumoase, fiindcă pentru un băiat de 13 ani o doamnă de 40 reprezintă idealul de femeie, şi cred că romanul meu ar putea cel mult să-i dea curajul de a face pasul pe care el în secret oricum voia  să-l facă”.

Brr, mă ia cu  fiori pe șira spinării! De ce  mă mir,  totuși,  deținătorul  Premiului Nobel pentru Literatură  din  2010 s-a  căsătorit, întâia oară, cu o… mătușă mai vârstnică, iar, a doua oară, cu o… verișoară. Cărările întortocheate și umbroase ale geniilor, cărora nu le putem desluși viața prin judecăți   comune…                                            

                                                *

Gata,  s-a mai isprăvit o vacanță   la Vrachos… Mă scol în zori și plec la Salonic. La intrarea  într-un tunel, bariera e lăsată în jos. „Atenție,  animale!” dezleg enigma neplăcutei situații. Oricum, ne traversaseră calea câteva vulpi… În cele din urmă, obstacolul  se  ridică  și ne continuăm deplasarea. „Metsovo” bâigui pe un indicator și tresar. Așezarea respectivă e locuită de vlahi, de aromâni (împuținați  la 2000 de suflete), destui refugiindu-se și în Dobrogea  în urmă  cu un secol.  Cândva, voi ajunge și eu să-i  cunosc,  să-i simt de aproape, nu se cade să-i  ocolesc ! Soarele izbucnește dindărătul  crestelor muntoase și  lumina ne  orbește.

Zumzetul din aeroport mă alungă  din închipuirile dogoritoare, iar funcționarii n-au pic de poezie… Nimeresc la banda de bagaje numărul  12, dar vigilenta  supraveghetoare  mă repartizează  ferm alături, la banda  numărul… 13.  Îmi vine s-o  pup pe trupeșa grecoaică,  însă m-ar acuza de  harasare, nu ?

Din înaltul cerului, Bucureștiul  se înfățișează cu puzderia-i  de clădiri eclectice, construite în dezordine și, recunosc cu întregul cortegiu de consecințe, că m-ar deprima să  mi se spună că mintea e un oraș precum urbea de pe malurile Dâmboviței…


[1] Verbul nostru a prevedea  și-ar avea originea în acest cuvânt.

[2] Adrian Păunescu, Nebun de alb

[3] Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de  astăzi. Ficțiunea ca necesitate vitală.

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

3 iulie, 2025

Aterizăm pe „Coasta de lumini” pe o căldură sufocantă, după un zbor scurt și lin, cu destinația Salonic. Ș

30 iunie, 2025

Aterizăm pe „Coasta de lumini” pe o căldură sufocantă, după un zbor scurt și lin, cu destinația Salonic. Ș

7 iunie, 2025

Aterizăm pe „Coasta de lumini” pe o căldură sufocantă, după un zbor scurt și lin, cu destinația Salonic. Ș

Articole similare

Vrachos, iarăși și iarăși
VIZUALIZARI
Visele mele…
VIZUALIZARI
Ion Neagu, dascălul meu de procedură penală
VIZUALIZARI
Predealul, azi
VIZUALIZARI
Podu Dâmboviței, primăvara
VIZUALIZARI
Reîncarnarea, o iluzie?
VIZUALIZARI
Paradisul de la Corbu
VIZUALIZARI
Hamilcar Petrescu, scriitorul „puțin trăsnit”
VIZUALIZARI
În mai, la Islaz
VIZUALIZARI
Întâlnirea ratată cu ma'-marea și tata-mare
VIZUALIZARI