Aterizăm pe „Coasta de lumini” pe o căldură sufocantă, după un zbor scurt și lin, cu destinația Salonic. Și încă n-am ajuns în miezul zilei, mai sunt câteva ceasuri bune. Aeroportul forfotește, ca-ntotdeauna vara, în această țară născocită de Dumnezeu tocmai pentru vacanțele estivale. Un tinerel așteaptă laolaltă cu alții pasagerii avioanelor abia sosite. Ține deasupra capului un carton pe care scrie „Nazat”, cu o caligrafie aproximativă. L-am mai văzut și dățile trecute, îl cheamă Costas și locuiește la Vrachos. El ne va duce acolo, pe un drum de cinci ore prin Veria, Kosani și Ioannina. În urmă cu doi ani am ales un traseu diferit, de la Atena, tăind Elada prin Teba, Mesolongi și Preveza[1], prin ținuturi a căror splendoare mă urmărește necontenit. Ieșim din orașul-port și priveliștea înseamnă un teren mlăștinos plin de trestie, o sălbăticie naturală cu un farmec aparte. Autostrada urcă șerpuitor și decorul se primenește în culori verzi, virile, odată cu intrarea în munții Pindului. După două ceasuri oprim la Strata Grevena, o benzinărie precum hanurile din vechime, gătită în straiele la modă azi. Puzderie de motocicliști, cu zecile, și turiști coborâți din autocarele moderne, ce mai, o zumzăială agasantă. Mâncăm în grabă și ne continuăm călătoria. Brusc, îmi dau seama că mi-am uitat tașca în autoservire ! Îmi zvâcnesc tâmplele, îmi bubuie capul, m-aș spânzura de primul stâlp de telegraf, cum de-am fost atât de nerod? Măcar de-am fi în apropierea stației de benzină, dar a trecut cogeamitea… Îi spun șoferului, iar el sună pe cineva de la popasul aducător de ghinion. Secundele se scurg cu încetinitorul, enervant, timpul a încremenit, parcă. O fărâmă de speranță mă atinge cu aripa, nu de alta, însă providența mi-a rezervat scaunul cu numărul… 13 în aeronavă, deci un semn că norocul mă va însoți în vacanță. În plus, tășula are o istorioară deloc de ignorat – la întâia purtare, o sticluță cu mir târguită din Kefalonia s-a vărsat în interior și mi-am zis că o voi folosi oriunde. Neobișnuit s-o car după mine, am uitat-o ba prin București, ba prin diverse coclauri ale patriei, numai că îngerul păzitor mi-a înapoiat-o mereu și mereu. Vasăzică, sunt optimist! Mă luminez dintr-odată la auzul veștii că tecșila e în siguranță la bucătăria locantei. Răsuflu ușurat și mulțumesc zeilor greci, patronii spațiului ce mă cheamă an de an ! Ajungem cu bine la hotel, marea foșnește molcom, atingând sfios limba de nisip. Nu rezist tentației și îi sar în brațe ca un iubit însetat de dor. Numai că trebuie să mă întorc ca să-mi recuperez lucrurile părelnic pierdute. Refuz să mă gândesc la ce voi găsi înlăuntrul pungii de piele, mi-aș strica iremediabil ziua.
O iau înapoi, nu singur, ci cu soțul amfitrioanei noastre de două săptămâni, Carmen, o femeie minunată, craioveancă la origini, mutată definitiv în patria legendelor Olimpului. Ne așezăm la taifas – Nikos a studiat în România, la Facultatea de Construcții din Timișoara, unde și-a cunoscut viitoarea consoartă, iar în 1986 s-au căsătorit și s-au stabilit în zona tocmai traversată în goana mașinii. Oho, ce bine vorbește în limba mea ! remarc cu încântare. Îmi mărturisește că s-a simțit ca acasă la noi, că l-au impresionat realizările românești din anii ’80, cu excepția infrastructurii rutiere, desigur . „Găseam de toate la voi, la prețuri derizorii, în timp ce acasă era o sărăcie apăsătoare. O studenție de poveste, nu exagerez, și dacă n-ar fi fost Cernobîlul, am fi rămas în România, însă ne-am speriat și ne-am hotărât să venim la mine în țară”, mi se confesează cu nostalgie. „Unde a fugit tinerețea?” izbucnește deodată și continuă: „Ca o pasăre mi-a zburat din mâini !”… Îl îngân, ne despart doar doi ani, suntem cam același leat, ne înțelegem și tăcând, am trăit vremuri și teritorii comune. Mi se plânge de politicienii băștinași, de corupție, de manipularea ordinară a populației de către oficialii guvernamentali, de câte și mai câte. „Aici, se minte de dimineață până-n seară și de aceea am scos televizorul din priză! M-am săturat să asist cum copiii de profesori devin și ei profesori, cei de medici, medici, ca și cei de avocați, de politicieni, Papandreu și Mitzotakis, de exemplu! Măcar de-ar fi la mijloc merite, dar nu sunt, totul e pe pile, pe aranjamente de culise ! Poliția și Justiția dorm, mână în mână cu hoții și devalizatorii, așa că mulți greci îi simpatizează pe comuniști !”. Răbufnirea lui este și a mea, simțim asemenea și în problemele regionale și nu numai. „Cred că era mai bine sub ocupația turcilor de odinioară, plăteam un bir de zece la sută și cu asta, basta, pe când Uniunea Europeană ne ia cam totul”, se revoltă nedomolit. Apoi, își reia rechizitoriul: „Unde au dispărut marii intelectuali formatori de opinie? Marii scriitori, poeții și artiștii de seamă, de ce nu mai apar? Mediocritate și vulgaritate, prost-gust și droguri pretutindeni! Iar Italia, Franța și Grecia sunt placa turnantă a produselor stupefiante încărcate în America…” Minutele trec și zăresc de la distanță locul faptei… Mă năpădesc îndoielile, reînviate involuntar. Pășim pe ușă și ne adresăm unei vânzătoare, explicându-i pe scurt tărășenia. „ A, da, să telefonez cuiva, să-mi zică unde a pus-o”, mă lămurește în fugă. Își termină conversația și se îndreaptă spre o ladă frigorifică dezafectată. Trage un sertar, degeaba. La fel și pe al doilea. Caută zadarnic și indiferentă, sporind tensiunea clipei. Îndepărtează cutiile din jur și prinde cu mâna obiectul a cărui lipsă îmi ferfenițise liniștea și mi-o înmânează cu un firesc dezarmant. Scot o bancnotă de 50 de euro și i-o întind femeii, ca dar. Dumnezeule, ce gafă! Mi-a zvârlit-o în nas și m-am făcut mic, mic, de m-aș fi dezintegrat mintenaș, zău că m-am rușinat ca niciodată! Trezit din propria-mi scârnă, mi-am inventariat lucrurile recuperate – cartea de identitate, pașaportul nepotului, cardul și portofelul cu banii de cheltuială se aflau înăuntru !! Un cent nu lipsea ! Mi-am imaginat, deh, glasul sângelui !, că totul s-ar fi putut întâmpla pe plaiurile mioritice și m-a luat cu amețeli, pricepeți, nu?
Scena tocmai zugrăvită are ceva neverosimil și mă hazardez să nădăjduiesc că omenia n-a pierit ireversibil, că mai avem șanse să ne salvăm ca specie. Și cum să nu iubesc și mai abitir Elada, cum ? Și cum să nu mă închin de-a pururea asocierii divine între cifrele 1 și 3, cum?
*
Stau pe șezlong și adulmec zarea marină. Îmi dau târcoale haite flămânde de amintiri trăite în acest colț paradisiac în care revin în fiecare început de vară de patru ani încoace. Ador liniștea cuibărită în contururile vechi, neafectate deocamdată de toanele modernității, ca și reîntâlnirea cu localnicii, părelnic neschimbați. Am senzația că sunt unul de-al lor și că neînduplecatul Cronos a amânat monitorizarea noastră pe răbojul lui fatidic… Oho, și asfințiturile ca niciunde altundeva, sărbătorite de pe terasa hotelului Achilleas, un colț de rai, nu altceva !
*
Astăzi e sărbătoare importantă în calendarul ortodox, îi aniversăm pe Sfinții Petru și Pavel. Pe micul ecran, pe programul de desene animate, surpriză !, se transmite în direct slujba religioasă de la patriarhia elenă. Din altar ies, pe rând, înalte figuri bisericești, se apropie de microfon și-și joacă rolul distribuit de canoanele creștine. Înainte de recital, doi prelați tineri și inferiori ca rang le înmânează câte un sfeșnic cu trei lumânări aprinse și le sărută mâinile smerite, bleah ! Închid televizorul. De scârbă, bineînțeles !
*
Ori de câte ori marea se învolburează și mușcă dușmănos din țărm, o apostrofez cu apelativul „Ionica”. După ce se îmblânzește și-și recapătă placiditatea, o măgulesc deloc misogin: „Ionică”.
*
Înțepenit sub umbrela protectoare și cu ochii risipiți în orizontul veșnic în nemișcare, îmi dau seama că după șaizeci de ani nu mai ai viitor, ci numai prezent ! A, și trecut, cu ghiotura ! Prisoselnic, stânjenitor, adesea… Și, slavă Domnului, pierdut pe veci, că altfel ți-ar transforma viața în iad! Ehe, ce binecuvântare e viața fără trecut și viitor!
*
Șade tolănit și țipă în telefonul mobil. E puber, oacheș și exagerat de burtos. Nu-i pasă de ceilalți și-și bagă și-și scoate întruna organele genitale, în graiul lui Tzancă Uraganu. Un cocalar rătăcit pe plaja din Vrachos, ivit ca să ne compromită ca neam, mama ei de condiție valahă !
*
Mă încearcă foamea. Merg la taverna din vecinătatea pensiunii să mă răsfăț cu niște gavros prăjiți, un deliciu culinar ! Pe șervetul de hârtie de pe masă e inscripționat logo-ul stabilimentului: „People who love to eat are always the best people !”. Zâmbesc. Oamenii cei mai buni pomeniți mă înconjoară pretutindeni, din ce în ce mai numeroși, deoarece mâncatul în exces a îngroșat procentul de supraponderali…
*
La un șezlong distanță e o familie de sârbi. El a evoluat în campionatul românesc de baschet la echipe din Craiova, Târgu Mureș și Sibiu, așa că ne împrietenim pe dată. Din una în alta mi se destăinuie că politicienii din Serbia sunt necinstiți și-și urmăresc doar interesul personal, nicidecum binele colectiv. Schița creionată cu obidă aduce la perfecție cu situația de la Gurile Dunării, nicio diferență. Și din Bulgaria, și din Ungaria, cu osebire din statele defunctului „lagăr socialist”. La mijloc, reflectez, e naivitatea de a ne închipui că societatea capitalistă ne va aduce raiul pe pământ. Încetul cu încetul, eu m-am dezmeticit și am constatat cu dezgust că democrația, dincolo de sclipiciul irezistibil, înseamnă inechitate, hoție, demagogie și goană lipsită de scrupule în atingerea scopului. Cei din Occident s-au lecuit de himerele ce pe noi ne bântuie de trei decenii și s-au adaptat concretului implacabil, conștienți că omul are în ADN-ul său ticăloșia, obținerea plăcerii indiferent de mijloacele folosite. Și n-au greșit, întrucât e preferabil să-i imiți pe inși de succes din preajmă, iar nu să te împiedici de fleacuri morale dacă vrei să-ți hrănești familia și să-ți achiți facturile cotidiene, ce lecție cinică !
*
Răsfoiesc cartea Ce putem și ce nu putem schimba, al cărei autor, Martin E.P. Seligman, citează, la un moment dat, un fragment din lucrarea Mintea e o capitală străveche și faimoasă din 1959 a lui Delmore Schwartz, o înșiruire de vorbe miezoase, pe care vi le ofer spre lectură:
„Mintea e un oraș ca Londra,
Plin de fum și de omenire: e o capitală
Ca Roma, părăginită și veșnică,
Însemnată de monumente de care nimeni
Nu-și amintește azi. Căci mintea, ca și Roma, are
Catacombe, apeducte, amfiteatre, palate,
Biserici și stații ecvestre, prăbușite, ciuntite ori mânjite.
Mintea posedă și este posedată de toate ruinele
Sărbătoririi fiecărei generații bântuite și hăituite”.
*
Motto-ul aceluiași volum reproduce cuvintele atribuite germanilor Friedrich Oetinger și Reinhold Niebuhr din Rugăciunea seninătății, alt prilej de desfătare intelectuală: „Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba și înțelepciunea să le deosebesc între ele”.
*
Mă uit pe furiș, cu ascunsă curiozitate, la femeia de care mă desparte un… cearceaf. Este înaltă, iar trupul zvelt te invită la visuri erotice. Calcă grațios, cu o noblețe cultivată în cei 45 de ani pe care pare să-i adune. Și-a petrecut un lănțișor fin în jurul gleznei subțiri și își unge pielea bronzată cu cremă. Are două fete de-o senzualitate provocatoare, însă defel vulgară, dimpotrivă. De alături, soțul și tatăl nimfelor nu-și ascunde mândria, o familie de-o armonie seducătoare.
Mă pitesc în dosul pleoapelor și, fără nicio legătură, îmi țâșnesc din memoria afectivă versurile păunesciene de-a pururea actuale. Sau cele trei muze m-au făcut să mă tulbur de melancolie ?
„Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
Mă simt tot mai legat de tine
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine.
Și uite, n-are cine să ne-ajute
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie.
Prin gări, descreierate accidente
Mărfare triste vin în miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii și ca să te sperii.
Jur împrejur priveliști aberante
Copii fragili ducând părinți în spate
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Și albastroși venind spre zări uscate.
Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii.
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme
Ostașii gărzii tale ți se-nchină
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon și nume de regină”[2].
*
Mă apuc de citit Conversația la Princeton dintre Mario Vargas Llosa și Rubén Gallo și aflu că, prin 2007, scriitorul peruan a primit invitația de a conferenția despre Victor Hugo la celebra universitate. Ei bine, la primul rendez-vous cu agenții de vânzări de acolo, musafirul a insistat pe statutul de bărbat virgin al romancierului francez: „Nu fusese niciodată înainte cu o femeie. Asta era ceva foarte rar pe vremea aceea pentru un bărbat. (…) Dar atunci s-a întâmplat ceva insolit. În noaptea nunţii, Victor Hugo și-a savurat într-atât noua experiență, încât a făcut amor cu nevasta de șapte ori. (…) De şapte ori. Nu o dată, nu de două ori, ci de șapte. De şapte ori într-o singură noapte. Vă imaginaţi de câtă energie e nevoie pentru așa ceva? Și nu mai era un bărbat tânăr. De şapte ori !“[3].
Involuntar, mi-am amintit că în dialogul cu Gabriel Liiceanu, sud-americanul mărturisise șocant, referindu-se la Elogiul mamei vitrege: „Cred că puştii care se culcă cu mamele lor vitrege s-ar culca cu ele și dacă ar citi, şi dacă n-ar citi romanul meu. Fiindcă mamele vitrege sunt frumoase, fiindcă pentru un băiat de 13 ani o doamnă de 40 reprezintă idealul de femeie, şi cred că romanul meu ar putea cel mult să-i dea curajul de a face pasul pe care el în secret oricum voia să-l facă”.
Brr, mă ia cu fiori pe șira spinării! De ce mă mir, totuși, deținătorul Premiului Nobel pentru Literatură din 2010 s-a căsătorit, întâia oară, cu o… mătușă mai vârstnică, iar, a doua oară, cu o… verișoară. Cărările întortocheate și umbroase ale geniilor, cărora nu le putem desluși viața prin judecăți comune…
*
Gata, s-a mai isprăvit o vacanță la Vrachos… Mă scol în zori și plec la Salonic. La intrarea într-un tunel, bariera e lăsată în jos. „Atenție, animale!” dezleg enigma neplăcutei situații. Oricum, ne traversaseră calea câteva vulpi… În cele din urmă, obstacolul se ridică și ne continuăm deplasarea. „Metsovo” bâigui pe un indicator și tresar. Așezarea respectivă e locuită de vlahi, de aromâni (împuținați la 2000 de suflete), destui refugiindu-se și în Dobrogea în urmă cu un secol. Cândva, voi ajunge și eu să-i cunosc, să-i simt de aproape, nu se cade să-i ocolesc ! Soarele izbucnește dindărătul crestelor muntoase și lumina ne orbește.
Zumzetul din aeroport mă alungă din închipuirile dogoritoare, iar funcționarii n-au pic de poezie… Nimeresc la banda de bagaje numărul 12, dar vigilenta supraveghetoare mă repartizează ferm alături, la banda numărul… 13. Îmi vine s-o pup pe trupeșa grecoaică, însă m-ar acuza de harasare, nu ?
Din înaltul cerului, Bucureștiul se înfățișează cu puzderia-i de clădiri eclectice, construite în dezordine și, recunosc cu întregul cortegiu de consecințe, că m-ar deprima să mi se spună că mintea e un oraș precum urbea de pe malurile Dâmboviței…
[1] Verbul nostru a prevedea și-ar avea originea în acest cuvânt.
[2] Adrian Păunescu, Nebun de alb
[3] Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficțiunea ca necesitate vitală.