Un dialog care se potrivește de minune lumii de azi:
„- E însurat?
-Nu, e nedefinit…”[1].
Că, de, s-a umplut omenirea de… nedefiniți! De aceea, aidoma lui Sambikin, mă îngândurai deodată în beznă, uitând să mai clipesc din ochi câte o jumătate de oră…
*
„-Trebuie să trăim multilateral! îi răspunse, din mișcare, Sambikin.
– Și ai chef? strigă Moscova în urma lui.
– Nu, mă prefac ! îi răspunse Sambikin. E o chestiune de tehnică.”[2]
Of, și ce ne mai prefacem, ce mai irosire de energie pentru o jalnică mascaradă colectivă! Așa că, adesea, îmi simt inima tânjitoare, pustiită, și, ca să-mi potolesc geamătul neclar, lacom, scrupulos din suflet, trebuie să acționez din nou ca să capăt o problemă de gândire nouă…
*
„- E adevărat că nu mai poți să vrei altceva atunci când iubești. Și lumea zice că asta-i o prostie!
-N-are decât să zică, rosti sumbru Sartorius. Toți vorbesc, dar pesemne că nu iubesc… Ce să fac, dacă fără tine sufăr?”[3]
Pfu, ce actuală e fărâma asta de viață!
*
Într-adevăr, „cântarul este o sabie de luptă, pusă cu mijlocul pe muchia unei pietre, pentru împărţirea cu dreptate a prăzii între învingători”[4].
Numai că muchia tocmai pomenită e chiar învinsul… Căci întotdeauna există un învins, iar noi, românii, știm cel mai bine ce înseamnă să ți se cântărească lașitatea și trădarea…
*
Oho, ce revelație trăiesc citind că omul, capabil fiind să gândească dublu în fiecare chestiune, a devenit cel mai bun animal de pe pământ[5] ! Și singurul mincinos, întrucât, „vorbind articulat și având conștiința finalității, la început minte de nevoie, cu vremea, de plăcere”[6], de unde și perfidia lui… *
„Sambikin făcu o incizie în membrana sebacee a abdomenului şi apoi trecu cu bisturiul de-a lungul intestinelor, arătând ce este în ele: se afla în ele o coloană compactă de hrană neprelucrată, dar curând hrana se sfârşi şi intestinele deveniră curate. Sambikin trecu încet de un segment gol şi ajunse până în locul unde începeau fecalele, la care se opri cu totul.
– Vezi şi tu! spuse Sambikin, desfăcând mai bine segmentul gol dintre hrană şi fecale. Acest gol din intestine absoarbe toată omenirea şi pune în mişcare istoria universală. E sufletul – ia şi miroase!
Sartorius mirosi.
– Nu-i nimic, spuse el. Golul acesta o să-l umplem, atunci suflet va deveni altceva.
– Dar ce? întrebă Sambikin, zâmbind.
– Nu ştiu, răspunse Sartorius, simţind o umilinţă jalnică. Mai întâi trebuie să-i hrănim pe oameni, ca să nu mai fie atraşi în golul intestinelor.
– Dacă nu ai suflet, nu poţi hrăni pe nimeni, nici tu nu te poţi sătura, îi replică Sambikin cu lehamite. Nu poţi nimic.”[7]
Geaba porcoaiele de hrană, geaba vitrinele colorate înșelător, omenirea n-a reușit să umple golul urât mirositor cu suflet, dimpotrivă! Și ce sătui sunt dresorii care-i îndoapă pe semenii lor, transformați în intestin… Lumea ca intestin…
Și ce blestem să constați că lumea e, de fapt, materie oropsită, pe care aproape n-o poți iubi, dar trebuie s-o înțelegi !… Iar cei care susțin că „existența generală, bazată chiar numai pe inteligența stomacului, a devenit de mult minunată”[8] nu se înșală neam!
*
„Dar Cestnova nu-l întrebă decât cum o duce şi dacă nu-i e urât să trăiască singur şi fără niciun rost.
– Merge, îi răspunse Komiaghin. De fapt, eu nu trăiesc, sunt doar amestecat cumva în viaţă, m-au băgat în chestia asta. Dar degeaba!
– De ce degeaba? îl întrebă Cestnova.
– N-am chef, spuse Komiaghin. Tot timpul trebuie să te umfli în pene: ba să gândeşti, ba să vorbeşti, ba să te duci undeva, ba să faci mai ştiu eu ce. Insă eu nu am chef, uit mereu că trăiesc şi, dacă îmi aduc aminte, mă apucă groaza.”[9]
Amestecarea în viață, ca pedeapsă implacabilă, zău că-i groaznic! Iar de nu mă credeți, priviți în jurul nostru ! Antidotul? Să te duci cât mai des la odihnă, să dormi și să nu visezi, ca să trăiești mai repede fără să ai habar de nimic!
*
„Toţi oamenii nu erau ocupaţi decât cu egoismul lor reciproc, cu prietenii, cu ideile preferate, cu căldura noilor apartamente, cu sentimentul confortabil al propriei satisfacţii.”[10]
Azi, ca și ieri, ca și mâine, nimic nu se va modifica în structura umană, una de-un egoism sălbatic, neîndurător…
*
„Interlocutorul Moscovei o contrazise:
– Ne naştem şi murim la pieptul unei femei, spuse el, cu un zâmbet uşor. Aşa se cuvine conform subiectului destinului nostru, pe întregul cerc al fericirii.
– Atunci, trăiţi în linie dreaptă, fără subiect şi cerc, îl sfătui Moscova; îşi atinse sânii cu degetul arătător. Uitaţi-vă, pe mine v-ar fi greu să muriţi, eu nu-s moale.
O lumină puternică şi blândă răbufni în întunericul ochilor acestui tovarăş subit al Moscovei; bărbatul se uită la amândoi sânii ei şi spuse:
– Aveţi dreptate, draga mea. Sunteţi încă foarte rigidă, pesemne că încă n-aţi fost strivită mortal. Până şi sfârcurile sinilor dumneavoastră se uită ca două vârfuri de perforare. Ce ciudat şi greu îmi e să le văd!”[11]
Să râd, să plâng? Nu m-am decis încă, deși, de undeva, din apropiere, mă fixează deloc blajin două vârfuri de perforare…
*
„(…) dar cei mai mulţi dintre oameni se odihneau, se îmbrăţişau sau se hrăneau în întunericul apartamentelor cu secretele sufletelor lor ascunse, cu ideile tenebroase ale egoismului sau ale falsei fericiri.
– E târziu, spuse Sartorius, după ce bău ceai cu Bijko. Toţi dorm de-acum în Moscova, numai canaliile nu dorm pesemne, au pofte neînfrânate şi lâncezesc.
– Dar cine-s canaliile, Semion Alekseevici? întrebă Bojko.
– Cei care au suflet.”[12]
Ah, sufletul, inamicul public nr.1 al contemporaneității !
*
Cică a visa presupune să te fi „înzestrat natura cu capacitatea trăirilor găunoase”[13]… De-ar fi adevărat, mă consider un găunos prolific din punct de vedere oniric!
[1] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[2] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[3] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[4] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[5] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[6] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu
[7] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[8] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[9] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[10] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[11] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[12] Andrei Platonov, Moscova cea fericită
[13] Andrei Platonov, Moscova cea fericită