E soare aici, la Islaz. Căminul cultural s-a umplut și emoțiile m-au năpădit. Stau față în față cu un trecut mirosind a pâine coaptă, abia scoasă din cuptorul vieții de ma’-marea… Ehe, ce s-ar mai fi bucurat ea să fie acum lângă mine… Dar, mai cu seamă, tata-mare, Dumnezeu să-i odihnească în pace că nu m-au lăsat să mă pierd în mine însumi și-n lumea aceea ce nu-mi promitea nimic !
*
În loc de final
MOTTO:
Calc pe urmele de odinioară… Nu sunt singur. Prichindelul de lângă mine e întruchiparea primăverii, a mugurelui ce va înflori cândva amintindu-și de Islaz. Și de neamul din care își trage seva. Nădăjduiesc să se întâmple așa, dar ce va fi, n-am să știu, orizontul nu-i prea departe. Ca el să crească, eu trebuie să descresc, asta-i legea omului, netrebnica ! Restul e amăgire de sine… Adică efemeritate.
Cum mai tremura aerul de la căldură, pe linia colbuită… Îmi închipuiam că venirea mea nu are capăt. Cu cât mă înălțam, cu atât malul din față, încă departe, se zărea cu o claritate care mă durea. Dar eu credeam că e de la creștere, că așa îmi spuneau bunicii: „Se lungesc oasele, puță, d-aia te junghie!”. M-am apropiat de povârnișul acela blestemat, și durerea nu a încetat. Dimpotrivă, mi-a intrat în carne, mă frige, și nu-i găsesc leacul. „E de la ducere, puță, nu te speria !” o aud pe ma’-marea și mai trag o noapte peste mine. Și clopotul bisericii, „inima cea mare a satului”[1], a amuțit.
Acolo, la Islaz, când eram mic călătoream des pe Soare. Plecam chiar din valea de „sub sat”, mă cocoţam pe spicele de grâu coapte, săream de pe un nor pe altul şi aşa mă trezeam sus. Era tare cald, dar bulgării încinşi nu-mi ardeau tălpile. Călcam pe ei şi ţopăiam fericit, ca un copil al închipuirilor. La întoarcere, ma’-marea îmi atingea fruntea cu podul palmei şi ţâţâia îngândurată: „Puţă, ai fierbinţeală!”. Eu dădeam din cap vinovat, mă feream să-i spun adevărul. Cum să-i zic că vin tocmai de pe planeta focului, cine m-ar fi crezut ? N-ar fi clevetit lumea din mahala că nepotul lui Florache Oancea e cam paliu la minte ? Ba bine că nu…
Bineînțeles că nu mi s-a potrivit încă să pășesc nici pe Soare și nici pe Lună, însă am visat cu nădejde naivă că dorința mi se va îndeplini odată și odată. Habar n-am de ce, însă la Islaz, în anii de început, totul mi se părea posibil. Ceea ce știu precis este că din bătătura bunicilor am putut să-mi iau zborul în zări nesperate vreodată!
Acum, când am ajuns la finalul cărții, îmi îmbrățișez nepoțeii și zău dacă le-aș mai da drumul ! Încotro or lua-o, mititeii, că lumea ce li se întinde ca o capcană mă sperie teribil și-mi displace visceral? Așa că îi țin strâns la piept și le mărturisesc întruna că-i iubesc la infinit. Ori de câte ori sunt cu tustrei, le cânt din tot sufletul meu reînflorit de dragostea ce le-o port:
Noi suntem campioni,
Mereu companioni,
Acum, să afle toți,
Tataie și nepoți !
Prin țară colindăm,
Mult ne mai bucurăm,
Acum, să afle toți,
Tataie și nepoți !
Și când cântăm cu haz,
Pe câmpuri la Islaz,
Că suntem fericiți,
Voioși, nedespărțiți !
Doamne, fă o minune și mai îndură-mă în preajma lor niscaiva ani, cât să-i văd ridicați vârtos în viață! Și fă-i să iubească și ei Islazul meu ! „Ehe, o să crești și n-o să mai vii cu mine aici !” l-am încercat pe Tudor deunăzi. „Tataie, o să vin, iar când voi avea un copil, îl voi aduce și pe el la Islaz”, mi-a răspuns inocent puiul de om, înseninându-mi toamna existențială.
A fost odată, ca niciodată un sat…
[1] Ștefan Mitroi, Flori de cenușă