De-am învăța o dată pentru totdeauna, de la primul născut și până la ăl mai vârstnic locuitor al bietului nostru Rodon, că „ochii nu-i vor aduce decât nefericirea. Și, repet, nu-i vor folosi decât la plâns. Va plânge până la moarte”… Da, întrucât „nu vedere îi vor da americanii! Nu. Îi vor da ochi ca să vadă lumina lumii. Şi «pofta ochilor este din lume» (İoan 2, 16). În ziua în care ea va vedea lumina lumii, va pierde lumina veşnică. E scris: «Ochiul meu varsă lacrimi fără încetare, căci nu este uşurare» (Plângeri 3, 49). Încă e spus: «Moartea intră pe ferestrele noastre» (Ieremia 9, 21). Cunoaşteţi imnul Sfântul Simeon Noul Teolog: «Eram în lume ca un orb», tocmai pentru că era fermecat de lumina zilei şi nu ştia că există o alta (Imnele iubirii dumnezeiești, 37, 19). Ori: «Voi plânge zilele şi nopţile pierdute să văd lumina lumii care este perceptibilă şi întunecată, cea care nu luminează sufletul»… Şi iarăşi: «Aţintindu-mi privirea numai asupra florii, nu mai vedeam copacul» (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 17, 180). Dacă i se grefează ochi americani, Akantha va pierde fericirea. Fericirea de a fi oarbă la lucrurile şi la lumina lumii. Căci cei care sunt lipsiţi de ochi trăiesc în lume fără lume. Cu acești ochi, Akantha nu va mai vedea fericirea. Va vedea lucrurile cu contururile şi culorile lor. Farmecul lor o va opri să vadă adevărul. Va fi condusă prin vedere. De o călăuză deloc de încredere. Iov, pentru a se dezvinovăţi, Îi spunea lui Dumnezeu: «De ce m-am lăsat condus de ochii mei?» Tu eşti mama Akhantei. Știu că nu o vei lăsa să-şi piardă fericirea şi viaţa pentru a privi lumea.”
Ah, dar cine ar fi rezistat ispitei de a se vindeca de orbirea impusă cinci decenii de ocupantul pravoslavnic, cine? Ne-am repezit, cu mic, cu mare, să ne facem transplant de cornee adusă din „Lumea nouă”, și când am deschis ochii ni s-a părut că suntem în paradis. Numai că vedeam ceea ce ni se comanda, direct sau aluziv, printr-o amplă operațiune de spălare a creierului. Într-adevăr, ne-am trezit conduși prin vederea altora…
De s-ar fi nimerit careva să ne strige întru deșteptare: „N-aţi văzut în ziare şi la cinema cum americanii au stins luna? N-aţi văzut? În acelaşi fel a ucis-o pe soţia mea. Ştiţi ce s-a petrecut cu luna? Toată lumea ştie. De îndată ce americanii au ajuns acolo şi au atins-o cu picioarele lor bandajate, cu picioarele lor de plastic, luna s-a stins. Pe neaşteptate. Ca o lampă. A încetat să mai strălucească. A murit, a devenit opacă. N-aţi văzut la cinematograf? Asasinarea lunii? Atinsă de americani, a devenit ternă. Un deşert dezolant de piatră arsă, acoperită de praf şi cenuşă, mai sinistră decât pământurile devastate de foc şi alte calamităţi. E un cadavru de lună spânzurat pe bolta cerească, o lună a dezolării şi a morții. Iată ce au făcut americanii !”…
Ehe, ce prilej de confruntare, de punere la locul lor a lucururilor: „Și luna noastră, pentru noi, nu este adevărată? ţipă negrul. Luna noastră nu este reală, Mr. Felix? Îndrăzniţi să spuneţi că e falsă? Luna noastră, care străluceşte pe boltă, noaptea? Luna noastră, care încălzeşte inimile îndrăgostiților, luna care îi mângâie pe cei singuratici, care îi face să viseze pe cei oprimaţi, luna noastră care îi inspiră pe poeți, care îi mângâie pe cei deznădăjduiți, această lună a noastră îndrăzniți să spuneţi, Mr. Felix, că nu este reală?
– Ba da. Este dacă o vedem de pe pământ. Dar cea pe care au mers cosmonauții noştri şi s-au deplasat cu maşina, băieţii noştri, este luna reală din punct de vedere ştiinţific. Singura adevărată. Fără mit. Adevărată, intrinsec.
– Luna dumneavoastră nu este mai reală decât a noastră, Mr. Felix. Nu. Luna noastră este aprinsă, vie şi frumoasă. A voastră este moartă. Aţi ucis-o. Dumneavoastră aţi stins-o. Cei vii sunt mai reali decât morţii. Luna voastră e urâtă. E o ugly moon. A dirty moon. O lună murdară. O lună pustie. O lună a tenebrelor. Ca o lustră stinsă. E precum cadavrul tinerei pe care aţi asasinat-o. Era frumoasă şi vie înainte să o atingeţi dumneavoastră. Luna noastră străluceşte mereu. Nu are nevoie de ajutor american ca să fie frumoasă. La fel cum îndrăgostiţii noştri nu au nevoie de dumneavoastră pentru a fi frumoşi şi fericiți. Strălucesc ca stelele şi luna. Fericirea este lumină. Şi izvor de lumină. Sfinţii strălucesc şi ei. Strălucesc pe pământ precum astrele pe cer. Tot ceea ce este luminat de dragoste, chiar şi materia cea mai opacă, devine lumină. Akantha era fericită. Nu avea nevoie de ochi americani. Era oarbă. Da! Dar orbii, când sunt fericiţi, strălucesc precum astrele şi răspândesc lumină în jurul lor. Nu văd lumina zilei, dar strălucesc. Nu văd lumina: sunt ei înşiși lumina. Dar dumneavoastră aţi venit aici. Dumneavoastră, care sunteţi peste tot și care atingeți totul. Şi ați atins-o pe Akantha ca pe lună. Akantha, soţia mea, iubita mea, s-a stins. Tot ceea ce atingeţi, moare. Totul devine cenuşă şi dezolare la atingerea voastră. Prefaceți pământul în cimitir. Sunteţi făcători de tenebre. Însoţitori ai morţii. Creatori ai opacului şi ai non-vieţii. Sunteţi adoratori ai materiei moarte, ai efemerului și ai momentului trecător. Stingeţi peste tot. Lumina şi viaţa. Diminuaţi popoarele, națiunile şi ființele omeneşti, amputându-
le, îngustându-le până la dimensiunile lor materiale şi pieritoare. Sunteţi mutilatori ai ființei umane. Procedaţi cu oamenii ca şi fabricanții de cârnaţi, tocându-i și modelându-i. Pentru a-i face piese de schimb ai Mașinii-Sociale. Îi reduceţi pe oameni la kilogramele lor de materie pieritoare şi la kilowaţii de energie musculară şi cenușie. Îi folosiţi ca pe nişte piese de automobil. Consideraţi omenirea ca pe o cutie de jucării mecanice. Mai mult decât atât, schimbaţi ființele omeneşti ca pe nişte pneuri şi motoare de mașini. Schimbaţi inimile, plămânii, ochii, rinichii. Pentru voi, ele sunt detaşabile. Dar omul nu este o maşină de spălat, și nici frigider!”
Ce revărsare, ce torent de adevăruri actuale de-a pururea putuse să declanșeze în rostirea sa un neînsemnat, un personaj periferic, ignorat altminteri… Da, întrucât, „până acum spunea că negrul declama sloganuri antiamericane. De propagandă. Că divaga. Că era nebun. Credea că spunea ce-i trece prin cap. Americanii ştiu că negrii vorbesc mereu aiureli, lucruri fără logică, fără control, dar Rabolan a murit la picioarele sale. Un cadavru uriaş, negru precum trunchiul ars al unui stejar. Americanului îi e teamă. Cumplit de teamă. Ca și cum existența lui depindea de negru, şi viaţa îi era în pericol. Pur şi simplu, pentru că negrul e mort”… Numai că, din păcate, „peste tot, unde merg americanii sting viaţa. S-au atins de lună, şi ea s-a stins.(…) Tot ceea ce ei ating se stinge şi moare. Fac să sară în aer siguranţele electrice, şi întunericul acoperă totul. Voltajul lor face ca viaţa să sară în aer. American way of life al lor nu este al nostru. Mori electrocutat. Pe întuneric. De îndată ce ne ating. Totul moare. Peste tot unde ajung ei.
– Nu este greşeala noastră, spune doctorul Felix. Nu este greşeala Americii dacă luna este opacă, urâtă şi tristă. Nu este greşeala Americii că oamenii sunt muritori.
– Sunteţi funcționari ai morţii și ai nopții. (…) La dumneavoastră, bărbaţii şi femeile care au ochi sunt incapabili să formeze un cuplu. Divorţaţi mereu. (…) Fericirea şi armonia nu pot fi realizate cu logica şi tehnica. Viaţa nu este simetrie. Pe un copac, într-o pădure întreagă, nu sunt două frunze simetrice. Pe o floare nu sunt două petale la fel. Cele două jumătăţi ale chipului nu sunt simetrice. Nimic în natură și în viaţă nu este simetric. Nicio ființă nu este asemenea alteia. Similitudinea nu există decât în uzinele de frigidere ori de automobile. La maşinile de spălat pe care le fabricaţi. Florile pe care le creați în uzine sunt simetrice, dar artificiale şi moarte. Tot ceea ce e viu este unic şi personal. Orice om este un univers complet, integral. El nu poate fi simetric cu altceva. Transformaţi ființa umană, care este un întreg, în părţi ale unui întreg. Dar dumneavoastră şi universul dumneavoastră jucaţi în pierdere. Căci omul trăieşte în parte pe pământ şi în parte în cer. Este teandric. Pe jumătate în timp şi pe jumătate în eternitate. Acolo sus îşi are principala reşedinţă. Puteţi să ne vânaţi aici, jos, în istorie şi în timp, dar noi vom continua să trăim în infinit. Oamenii şi îngerii nu sunt fluturi. Nu puteți, într-adevăr, să-i ucideţi cu insecticidul dumneavoastră. Munca dumneavoastră e zadarnică, sortită eşecului. Aţi stins luna păşind pe ea. Ca pe un cadavru. Şi ea continuă să strălucească. Priviţi-o în fiecare noapte pe bolta cerească! Nu este un fluture. Nu puteţi să o stingeţi”. Aceasta înseamnă, în definitiv, „a ucide în stil american” și, deși „epoca în care li se scoteau ochii sclavilor ca să rămână credincioși a apus”, supușii de astăzi ai yankeilor nu și-au pierdut credința în stăpânii lor de dincolo de Ocean.
Chiar, de ce urăsc americanii cu atâta furie diversitatea planetară? Ei, de ce ? Este mult mai dificil să domini o construcție eterogenă, de aceea, ce mare scofală?! Excelenți manageri suprastatali, au învățat din lecțiile romanilor, luând aminte la greșelile turcilor, că o putere imperialistă trebuie să modeleze în interesul ei populațiile cucerite prin legi, năravuri și tot ce înseamnă propaganda. În asta constă forța lor, în acest insecticid ce ne-a otrăvit iremediabil, geaba optimismul câtorva. Și nu cumva să uitați că „americanul nu este un om ca ceialți. Este un mass-man. O unitate a masei. O piesă din mulțime. Aici, singur, nu este nimic. Pierdut departe de populaţia sa, e incapabil să trăiască, să gândească, să simtă de la sine. O piesă de mașină nu este o maşină. O roată nu este o trăsură. lar el nu este decât un șurub, un utility-man, care ucide automat țânţarii”. Oho, și globul e plin de țânțari, v-o zice unul dintre ei, sortit să trăiască într-o țară binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseți și bogății suficiente ca să nu simtă nevoia cuceririi altor popoare. Din nefericire, cum țânțarii simt nevoia mlaștinii, ne-am transformat Rodonul într-un astfel de smârc. Și parcă nu era îndeajuns, l-am mai și închinat, prin boierii de ieri și de azi, Ochiului american, după tradiția blestemată a locului…
De ne-am învăța minte măcar și de-am rumega cum se cuvine vorbele rostite de un băștinaș la plecarea misiunii: „Păstraţi în amintirea Deltei cutia dumneavoastră de tinichea, prin care s-au împărtășit întru moarte cei doi îndrăgostiţi, Rabolan și Akantha, şi fluturele verde! Este cadoul pe care negrul vi l-a făcut înainte de a muri. Nu e corp delict. Pentru că nu sunt decât decese naturale. Nicio justiţie de pe pământ nu vă poate reproşa ceva. Sunteţi impecabil în toate. Respectabilitatea însăşi. Păstraţi, totuși, această cutie cu lista trofeelor dumneavoastră! La Judecata de Apoi v-ar putea fi cerută. Căci Judecata de Apoi va avea loc. Chiar dacă dumneavoastră nu credeţi în ea”. Nici eu, să ne înțelegem !
Serios, de ce ar crede ei, de vreme ce sunt infailibili? Failibili sunt doar cei slabi, părăsiți de curaj și demnitate… Dumnezeule, „nimeni nu poate alege locul naşterii sale, nimeni! Nu stă în voia noastră să fim oameni neisprăviţi, înapoiaţi, subdezvoltaţi. Suntem aşa deoarece trăim pe un pământ abandonat de mare şi refuzat de uscat…” Și supravegheat dintotdeauna de un Ochi tiranic, ba roman, ba tătar, ba țarist, ba bizantin, ba otoman, ba habsburgic, ba german, ba american, ba francez, brr, ce de Ochi s-au năpustit asupra noastră!
Ah, și cum mai plânge biata Amina, cum își mai jeluiește soarta, n-o auziți?