Atmosfera din aeroporturi mă indispune la culme… Mi-aș acoperi ochii și mi-aș astupa urechile, să nu văd și să nu aud adunătura de maimuțe cu smartphone ! Ce decădere, ce prăbușire a speciei umane… Ireversibilă, galopantă, tragică… Din ce grotă a năvălit asupra-ne gloata asta primitivă, gălăgioasă și impertinentă ? De tonți cu ifose și tatuaje, reșapați și botoxați indigest ! Cât de bine i-a surprins Umberto Eco în răbufnirea-i perenă: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Ah, și decolarea se amână cu o oră, iar eu sunt silit să-mi îngădui semenii tot pe-atât și să asist la spectacolul lor vulgar… Oare ce păcate oi ispăși?
*
Aterizăm în Treviso, iar de aici o întindem la Veneția. O revedere după două decenii și jumătate… Orașul respiră ușurat de tumultul văratic și șade zgribulit. Clădirile sunt mai cenușii ca atunci, demult, și par a se fi micșorat. Destule s-au scorojit, au îmbătrânit dintr-odată. Piazza San Marco abia adună trei, patru grupuri de turiști, chemați de faima legendară a urbei. Pășim pe vârfuri, să nu ne udăm gleznele, și îmi amintesc brusc că în secolul trecut nivelul apei în Marea Adriatică a crescut cu 23 cm, de aceea și scufundarea lentă a cetății lacustre. Gondolierii vâslesc contra cost pe Canal Grande și zâmbesc fotografic, în ambarcațiunile strălucitoare din care ne trimit bezele cuplurile fericite, pitite în dosul măștilor. Căci carnavalul e în toi, și băștinașii, înveștmântați în costume de epocă, dansează elegant în piațetele stinghere. Uitându-mă la acești mesageri ai trecutului medieval, mă fericesc că m-am înființat într-atât de târziu în catastiful cu capi de locuitori ai planetei, altminteri aș fi fost nevoit să port asemenea haine și peruci, bleah ! Podurile s-au umplut și răsuflă anevoie cu liota de vizitatori în cârcă, între care puzderie de… români. Las în urmă palate somptuoase, bazilici opulente, legende cu dogi și negustori, mozaicuri în culori stridente, turnuri cu orologii celebre și părăsesc laguna misterelor… „La Serenissima” îmi flutură, la despărțire, o batistă cam mototolită și mă căznesc să-mi ascund ușoara dezamăgire… S-a creponat, sărmana, în ciuda fardului ce-i acoperă din abundență chipul afanisit… În definitiv, tot ce naște, sfârșește degradându-se…
*
Stau la piscină. Prin peretele de sticlă observ un bărbat întomnat gol-pușcă ieșind din saună. Nici că-i pasă că în preajmă sunt copii, femei… E liber să-și satisfacă orice plăcere, de exhibiționist pervers, mama ei de nerușinare! Se aruncă în zăpadă și se rostogolește ca un apucat. El și doar el, nimeni altcineva! Ah, Occidentul ăsta putred, în care, de pildă, ești gonit din saună dacă vii cu slipul sau șortul pe tine… Mă cuprinde scârba și l-aș vrea azvârlit într-o cazarmă de reeducare pe nemernicul ăsta austriac !
*
Cerul s-a înnourat, căpătând o splendoare neverosimilă. Nu mă satur contemplându-l și îmbrățișându-l sentimental. Chiar, în lipsa norilor, văzduhul și-ar pierde orice farmec și ne-am dezobișnui să-l mângâiem vizual. Aidoma ar fi și viața ocolită de necazuri, de micile drame… Zău că am deveni niște idioți, niște umbre fără contur și fără simțire.
Ce dar divin ne-a rezervat Atoatecreatorul, slavă Lui !
*
De la Scherlin la Cortina d’Ampezzo sunt șaizeci de kilometri și un pic pe un traseu desenat de Pictorul Suprem mai inspirat ca niciodată. Șoseaua șerpuiește amețitor, la înălțimi dătătoare de vertijuri, printr-un culoar străjuit de versanții proaspăt pudrați în alb. Am senzația, uneori, că sunt pe Transfăgărășanul valah, mai puțin sătucele cocoțate pe stânci, de-o parte și de alta a bisericilor cu turle semețe.
Aici, pe îngusta vale, s-au purtat lupte crâncene în cele două războaie mondiale și au murit pe capete soldați, inclusiv români, purtati pe front de interesele marilor puteri europene și parcă aud răpăitul mitralierelor scelerate și bubuitul grenadelor nimicitoare. De-ar fi numai amintire, doar că la granița de nord a României, în Ucraina, măcelul de oameni nu-i ficțiune, dimpotrivă… Din nefericire, comunitatea internațională nu a învățat nimic din ororile istoriei recente, că de cealaltă, îndepărtată, n-are rost să mai risipesc cerneala…
Poposim în orășelul predestinat să fie din nou gazdă a Olimpiadei de iarnă, onoare așteptată șapte decenii. Oprim la filtrele de poliție, șoferul le prezintă permisul și iată-ne în centrul urbei. Pâlcuri de sportivi se perindă de colo-colo cu steagurile lor naționale. Deasupra, pe o străduță, flutură tricolorul românesc, încadrat de alte drapele ale participantelor la sărbătoarea mondială a sporturilor hibernale. Atmosfera e calmă (o fi liniștea dinaintea furtunii ?), în fan-zone-uri suflă vântul, unde-i entuziasmul specific întrecerilor olimpice? Un singur magazin, pipernicit și dosnic, la ușa căruia s-au înșirat amatorii de souveniruri cu cele cinci cercuri ale concordiei intercontinentale… Pe stâlpi, sunt agățate afișe vestind proba de curling și râd pe înfundate ! Cur și ling, ce semnificații elocvente în graiul lui Dosoftei, pentru un sport de-o stupiditate hilară. Ca să-mi dreg oleacă starea de spirit, beau o cană cu vin fiert și mă pierd în infinitul mirific al naturii. La întoarcere, ghidul alege altă rută, mai lungă și mai lină, dar la fel de spectaculoasă estetic. Tabloul divinului acuarelist n-are asemănare….
*
Ne învârtim prin Castelrotto, situat la mică distanță de Ortisei. În zona turistică, nici țipenie de om, o liniște adânc-răsunătoare. Centrul cochetei așezări rurale se strânge în jurul turnului și al bisericii, încercuite de zidurile de apărare ale fortăreței străvechi. Înlăuntrul fortificației se derula viața localnicilor, una influențată vizibil de canoane tiroleze, nicidecum italice. Curios din născare, mă strecor în catedrală. Îmi arunc ochii pe pereții interiori și Fecioara Maria mă fixează resemnată de pe o frescă. Mama celui mai mediatizat prunc al lumii este însângerată în zona pieptului și nu-mi explic ce i s-a întâmplat. Măcar de-aș putea s-o ajut, să-i acord primul ajutor, însă nu-s în stare. Îi urez sănătate și mă pitesc într-un ungher al imensei construcții. Deodată, îi aud vocea lui Henry Miller strigând blasfemator: „L-am găsit pe Dumnezeu, dar nu-mi ajunge!”[1] Și râde în hohote, ostentativ, grotesc ! Îi fac semn să se potolească, însă excentricul american mă sfidează. Cad pe gânduri… Dacă el are dreptate? Mă sperie răspunsul, deși îl intuiesc și tocmai de aceea mă pomenesc ținându-i isonul. Urlăm ca doi smintiți în pustiul lăcașului. Printr-un vitraliu țâșnește un fascicul de lumină orbitoare și îmi feresc privirea. Simt atingerea unei mâini fierbinți pe tâmplele-mi neghioabe, pe frunte… „Te iert, fiule, te iert ! De m-ai fi găsit pe Mine, sigur ți-aș fi ajuns! Înseamnă că nu eram eu, m-ai confundat! Străduiește-te să mă găsești, încă mai ai timp, nu renunța!” îmi șoptește și încremenesc. Sunt singur și tulburat. „Doamne, unde ești ? Vreau să te prind din urmă, să te pipăi, am să-ți împărtășesc atâtea, de ce ai dispărut iarăși?” mormăi în surdină.
Să fi visat, cumva? Vreo halucinație? Numai El știe și asta îmi e deajuns…
*
Soarele strălucește pe bolta limpede, de-un azuriu imaculat. Din Santa Cristina urcăm cu telecabina la Seceda, iar peisajul îți taie respirația. Sus, la o altitudine de circa 2500 de metri, e un furnicar neîncetat de schiori care vin și pleacă pe pârtiile cu ghiotura. Mă trântesc pe un fotoliu și mă dedau contemplației. Vârfurile Dolomiților irump de pretutindeni și-ți mărginesc zarea, o piedică doar de imaginație sărită. Dar câți o au? De aceea, marii scriitori și poeți nu s-au născut în căldările muntoase, acolo nu puteau să viseze în voie. Baștina lor, nu a tuturor, desigur, s-a vădit a fi câmpia, spațiul acela în care cutreieri cu mintea și nimic nu te oprește.
Un stol imens de grauri de munte s-a desprins de pe acoperișul restaurantului și plutește în vale, măiculiță, ce secvență fascinantă de puritate ! Corul lor păsăresc, slobozit ca la comanda unui dirijor invizibil, îmi amintește de verile petrecute la Islaz, în copilărie… Cârduri gureșe și lacome cotropeau duzii din obor, înfulecând fructele dulci și zemoase, într-un iureș sonor asurzitor…
N-aș mai părăsi locul acesta, mi l-aș opri de-a pururea, întins lenevos pe o fâșie de părelnică eternitate.
*
Nu s-a luminat încă. Taxiul ne așteaptă deja. Șoferul este moldovean de dincolo de Prut, din Tiraspolul sorocit să fie vânturat de interesele geostrategice ale rușilor și nu numai. Fără vreo tatonare, ne așezăm la taclale, iar dialogul curge firesc și liber. Îmi plac la nebunie arhaismele limbii sale, păstrate cu atâta sfințenie. Ca și regionalismele, un deliciu auditiv ! Tipul are nițel peste 40 de ani și e căsătorit cu o ucraineancă, dar are o părere foarte proastă despre ruteni. Dimpreună cu familia sa a bătut în lung și-n lat globul, ba la Moscova și Sankt Petersburg, ba în Scoția și Anglia, pentru ca de aproape un deceniu să se stabilească (nu definitiv) în Italia, o „țară frumoasă și gustoasă”. Băștinașii însă îi displac, nu-și țin cuvântul și păcătuiesc prin cleveteală, nu poți să-ți pui bază în ei, neserioși, nu-s bărbați cu care să pornești la luptă și sunt preocupați excesiv ca să trăiască bine. „Și pe la Chișinău ce mai e?” îl încerc curios. Îmi răspunde pe dată: „Viața a devenit tare scumpă, prețurile s-au triplat de când cu sancțiunile impuse rușilor. La Tiraspol, de exemplu, totul e mai ieftin, fiindcă acolo Armata 14 controlează încă teritoriul. Oamenii o duc greu și de aceea au votat masiv împotriva Maiei Sandu, însă diaspora a anulat dorința lor de schimbare. Cei din țară s-au săturat de ea, de regimul său autoritar, dictatorial! Să te ferească sfântu’ să o critici public, riști să ai necazuri mari ! Și-a băgat în pușcărie toți opozanții politici ori nu, inclusiv pe Plahotniuk, ale cărui afaceri le-a preluat prin fel de fel de interpuși. Nimic nu mișcă fără acordul ei, iar pe rudele sale le-a căpătuit cu funcții publice. A, la ultimele alegeri, a dat fiecărui voluntar care a susținut-o în campanie 5 000 de euro !” Mda, sumbră realitatea zugrăvită, sorosista își joacă rolul fără să clipească și nu iese din scenariul impus de americani. Mai mult, cică susține oriunde că nu se lasă până nu va uni Basarabia de România, a cărei președintă se visează. „Iar Transnistria va fi împinsă către Ucraina”, mă lămurește Serghei. „Dar ai tăi vor să se alipească de noi ?” plusez eu. „Nu. Să rămânem ca acum, e cel mai bine!” îmi înlătură dubiile. Aidoma gândesc și eu, nu mă sfiesc să-i mărturisesc.
Nici nu știu cum au zburat orele și iată-mă la capătul călătoriei…
*
Intrăm în Treviso. Pe un panou înfipt pe un trotuar citesc o reclamă altcumva: „Love is the key !” Cheia spre ce? mă întreb neșovăielnic. Spre fericire sau spre tragedie? Că Verona nenorociților Romeo și Julieta nu-i departe de micul orășel pe care-l traversez acum… Până una, alta, mă caut în buzunarele inimii, nu cumva să-mi pierd… cheia. Mai ales că azi e Valentine’ s day, o sărbătoare cu damf comercial, nimic altceva!
*
Îmi reiau supliciul aeroportuar… Cineva îmi trimite pe celular un mănunchi de vorbe cu tâlc și mă veselesc pe dată. Cică, ne povățuiesc grecii:
„Nu-ți lăsa tigăile să strălucească mai tare decât tine ! Nu lua curățenia casei atât de în serios !
Șterge praful după caz, dar fă-ți timp să desenezi sau să scrii o poezie, vizitează un prieten, gătește ce vrei, udă florile!
Distrează-te, înoată în mare, urcă munții, joacă-te cu câinii, ascultă muzică, citește cărți, dansează, extinde grupul de prieteni și bucură-te de viață!”
Da, da, fiindcă, „pe măsură ce ștergem praful, viața continuă, iar noi tot îmbătrânim, și îmbătrânim, și cum vom pleca cu toții de aici într-o zi… Să știi, nimeni nu-și va aminti câte facturi ai plătit, nici de casa ta curată, nici măcar cât praf ai curățat, dar își vor aminti de prieteniile tale, de energia ta explozivă și bucuria vieții, de râsul tău cald, de glumele pe care le-ai făcut și de clipele minunate pe care le-ai petrecut cu ei… Vor fi pentru buzunarele sufletului !”
Tudor, nepoțelul meu, mă ghicește și se miră interogativ: „Tataie, de ce râzi?” „Eh, înotam în mare, mă jucam cu dulăii, citeam o carte, scriam o poezie, udam florile…”, îi explic, spre nedumerirea lui. Nu-i bai, va îmbătrâni și el cândva și va pricepe cu adevărat ce înseamnă să freci tigăile până la strălucire…
[1] Henry Miller, Tropicul Cancerului