A treia zi din luna Mărțișorului a început solar, cu un orizont limpede și azuriu. Plec înspre Râmnicu Vâlcea, mângâiat de blândețea unei primăveri așteptate ca nicicând. Câmpia zace încă sub peticele de zăpadă și aburi subțiri plutesc în valuri deasupra pământului desfigurat de iarna mistuitoare. Ajung la prânz în capitala celui mai vechi județ de la noi, atestat documentar[1], și dau o raită prin urbea cu un loc aparte pe harta mea afectivă. Da, căci în 1987, la terminarea facultății, aș fi făcut orice ca să prind repartiția aici, numai că sorții guvernamentali mi-au fost potrivnici, râvnita așezare intrând pe lista „orașelor închise”… Venisem chiar să o curtez și mă sedusese pe dată prin pitorescu-i cald-irezistibil. Deloc întâmplător, în 1995, la finalul ridicării tuturor fragmentelor umane de pe „câmpul morților fără trup” de la Balotești, i-am însoțit pe doi coechipieri belgieni la Cozia. Procurorul general al României din acea vreme, Vasile Manea Drăgulin, ținuse morțiș să-i introduc pe oaspeți în pridvorul cu nestemate naturale al țării și ce destinație mai nimerită dacă nu Valea Oltului? Cum diurna pipernicită nu ne asigura decât un șir de… covrigi, l-am căutat pe șeful procurorilor din Vâlcea, Paul Constantinescu (al cărui fiu este la câteva scaune distanță de mine), care ne-a facilitat un meniu decent. Mai apoi, cu un deceniu în urmă, Fundația „Niște țărani”, patronată de regretatul Dinu Săraru, m-a premiat pentru publicistică socială, iar Slătioara îmi devenise o haltă căutată cu emoție, taifasurile cu scriitorul dispărut recent având darul de a mă purta în lumea de demult a satului românesc și nu numai.
Pe nesimțite, ceasurile s-au rostogolit și iată-mă la Biblioteca județeană „Antim Ivireanul”, la braț cu două dintre fecioarele-mi de celuloză – Spovedania unui avocat și Am fost cândva procuror -, grăbit să le prezint publicului. De cum am intrat în sală, l-am zărit pe … colegul meu de bancă din liceu, Victor Bădoiu, înrădăcinat, odată cu încheierea cursurilor politehnice, la Berbești, iar acum, la Păușești. Ne strângem în brațe și trecutul comun ne umezește privirile, fiindcă lui îi datorez notele de supraviețuire la Matematică, Fizică și Chimie, inclusiv la bacalaureat ! Și-n camera sa de cămin am stat pe perioada examenului de admitere la Drept, în 1983, o tempora! „Vor trece ani și ne vom reîntâlni (să sperăm!), tu procuror sau avocat (antrenor la o echipă din zonă), și eu inginer (un fierar), care vor avea ce să-și spună și care vor rămâne aceiași prieteni ca în timpul școlii”, îmi lăsa premonitoriu gândul său de rămas-bun în caietul completat în 1980, în săptămâna de pe urmă a clasei a XII-a… La naiba, l-au biruit vârsta și necazurile, mama ei de soartă! Dialogăm pe fugă și mă retrag ca să-mi salut invitații, mereu un prilej de aduceri aminte.
La ora stabilită, adică la 17, încăperea era deja plină, așa încât ne așezăm la masa amenajată pe scenă și evenimentul organizat de primărie se urnește prin urarea de întâmpinare rostită de directoarea așezământului, Alina Nicola. O urmează vicepreședintele Consiliului județean, Remus Grigorescu: „Mă bucur să fiu aici alături de domnul primar Mircia Gutău şi de toţi cei care au ales să petreacă această seară între cărţi.
La bibliotecă mă simt mereu în siguranţă. Aici nu te întrerupe nimeni. Cel mult, te priveşte o carte de pe raft şi te face să te simţi vinovat că nu ai citit-o încă.
Sunt aici pentru că o lansare de carte este, înainte de orice, un eveniment al comunității. Iar când autorul vine din lumea Dreptului – o lume a cuvântului precis, al argumentului bine construit -, curiozitatea este inevitabilă.
Domnul Marian Nazat vine dintr-o lume în care cuvintele nu sunt doar literatură. Sunt argumente. Sunt probe. Sunt decizii. Sunt vieţi.
Spovedania unui avocat şi Am fost cândva procuror nu sunt titluri obişnuite. Sună aproape ca începutul unei mărturisiri făcute între prieteni. Și cred că tocmai aceasta le este forța. Nu vorbesc doar despre profesii. Vorbesc despre experiență trăită. Despre schimbare asumată. Despre cum ajungi, la un moment dat, să privești înapoi și să spui: am făcut-o și pe asta.
Cred că un om care a fost şi procuror, şi avocat, are o perspectivă rară. A văzut sala de judecată din unghiuri diferite. A stat şi într-o parte, şi în cealaltă. Iar asta te obligă la echilibru. În viaţa publică, echilibrul nu este uşor. Şi o spun şi din experienţă. În administraţie, toată lumea are o opinie. Uneori, chiar foarte fermă. Dar adevărul se construieşte cu multă răbdare. Şi cu multă responsabilitate. De aceea cred că astfel de cărţi sunt importante. Ele aduc partea umană într-un domeniu pe care îl vedem adesea doar în breaking news. Ne arată că în spatele fiecărui dosar există oameni. Emoţii. Dileme.
Consiliul Judeţean Vâlcea susţine astfel de evenimente nu din obligaţie protocolară, ci din convingerea că o comunitate se măsoară şi prin cărţile pe care le celebrează. Mă bucur că Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin prezenţa domnului primar Mircia Gutău, împărtășește această convingere.
Nu în ultimul rând, aceste titluri poartă în ele ceva profund. Dacă un avocat scrie o «spovedanie», iar un procuror spune «am fost cândva», înseamnă că există reflecție. Iar reflecția e semn de maturitate. Trăim într-o lume care premiază certitudinea. Toată lumea știe, toată lumea are dreptate, toată lumea e convinsă. Îndoiala a devenit aproape un defect. Dar eu cred că omul care se oprește, privește înapoi și întreabă — am făcut bine? — este omul în care poți avea încredere. Pentru că el nu a uitat că în spatele fiecărui dosar a fost un om. O familie. O viață.
Vă mulțumim, domnule Marian Nazat, pentru că ați transformat experiența în cuvânt ! A face asta înseamnă să ai curajul de a fi judecat din nou — nu de un complet de judecată, ci de fiecare cititor în parte. Este, poate, cel mai dificil tribunal ! Și totuși, ați ales să urcăți în această «sală de judecată» a literaturii. Asta spune mult despre dumneavoastră, despre OMUL din spatele cărților.
Vă doresc tuturor o seară frumoasă ! Şi, dacă plecaţi acasă cu o carte în mână, să ştiti că aţi făcut deja un lucru bun pentru dumneavoastră !”
Inevitabil, decanul baroului, Dinu Constantinescu, mă vâră în … spectacol. Îmi răsucesc între degete stiloul, acest „condei portăreț fără sfârșit”, așa cum îl denumise chiar cel care l-a inventat, vrednicul cărturar Petrache Poenaru, un alt fiu de vază al locului. Și, după ce-mi dreg nițel vocea, mă confesez auditorului, după o viață ca o confruntare în care s-au adunat atâtea încât se cer a fi mărturisite și altora. Sunt atent la fiecare silabă și la mimica publicului, și la gesturile sale – de plictiseală ori de plăcere -, ah, senzitivitatea mea păcătoasă ! Oho, și ce dreptate are romancierul Amor Towles: „Însă la șaizeci și patru de ani era îndeajuns de înțelept să știe că viața nu vine în salturi. Viața se desfășoară. În fiecare clipă au loc mii de treceri. Facultățile noastre trec prin mărire și decădere, strângem experiență lângă experiență, opiniile noastre evoluează – dacă nu glacial, măcar gradual. Așa că întâmplările dintr-o zi oarecare ne pot schimba așa cum schimbă un bob de piper gustul mâncării”[2]. Nu vă mint, simt că am în gură, acum, nu unul, ci mai multe boabe de piper !
Timpul a zburat pe nesimțite și sesiunea de autografe îmi aduce o nouă surpriză – o fostă colegă de an, pe care însă n-aș fi recunoscut-o defel … Explicabil, nu ne-am mai văzut de la isprăvirea pătrarului studențesc, cam patru decenii…
Gata, îmi iau la revedere de la gazde, nu înainte de a le mulțumi pentru ospitalitate, și mă ascund în noaptea luminată feeric de o lună mai mare și mai rotunda ca niciodată. Cercetez cerul și mă întreb asemenea unui personaj romanesc: „Oare în ce scop a născocit Divinitatea stelele de pe cer, dacă azi îi dăruiește omului inspirație, iar mâine îl face să se simtă o creatură neînsemnată?”[3] Mă scutur de reflecția ivită nitam-nisam din memoria-mi fecundă și o gonesc hăt departe, cât să nu-mi sperie muzele. Încalec pe magicul „condei portăreț” și o iau înspre casă cu sufletul înflorit dintr-odată, Doamne, ce minune să scrii, ce mirare să fii…
[1] În 1932, Mircea cel Bătrân semna hrisovul ce consfințea nașterea hotarului: „Io Mircea, mare voievod și domn a toată Ungrovlahia, după puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu, am binevoit și am gândit cu mintea mea cea bună să ridic din temelie o mănăstire. (…)
Și am dăruit din casa mea pentru hrana călugărilor, iar în județul Vâlcea, în fiecare an, să-și adune singuri călugării albinăritul”. (Ileana Bogdan, „De sute de ani… ”, în Q Magazine din februarie 2026)
[2] Amor Towles, Un gentlemen la Moscova
[3] Amor Towles, Un gentlemen la Moscova
