Astfel zguduit lăuntric am poposit la Muzeul memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești. Și de parcă nu era îndeajuns, m-am înfiorat de mi s-au înmuiat picioarele. Păi, nu-i simplu deloc să-ți atingi părinții tutelari de neam și să calci pe pământul ce i-a rodit întru înălțarea spiritului național ! Din fotografiile postume, poetul ne zâmbește cutremurător de abătut și de îmbătrânit prematur, măcinat, probabil, de sumbre premoniții… Împlinite, din păcate, în secolul ce i-a urmat, unul al desmădulării ticăloase a patriei de către samsarii valahi.
Cândva, la 13 ianuarie 2006, publicam în presa vremii niscaiva texte eminesciene, apărute în cotidianul Timpul, însoțite de comentariile mele[1]…
■ „Nu putem decât regreta că se văd tendinţele de a angaja ţara în o politică bazată pe apropierea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, depărtând-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim noi singura bună, fiind inspirată numai de propriile noastre interese.”[2]
Peste ani, regimul comunist din România îşi va fi avut centrul de comandă în patria sovietelor, iar, mai nou, preşedintele Băsescu e acuzat de servilism faţă de „Marele Licurici” american. Carevasăzică, nimic nou în vatra strămoşescului proverb „capul plecat sabia nu-l taie”…
■ „Scopul venirii la putere a elementelor flotante nu este realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase şi pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societăţii americane de esploatare. Lupta noastră este deci a statului român contra republicei americane, şi nu ne îndoim că în combaterea americanismului cosmopolit şi lipsit de cultură vom avea alăturea chiar pe adversarii cei sinceri.”[3]
Şi azi sunt destui care se opun americanismului agresiv şi acultural, îndeosebi după invaziile din Vietnam şi Irak, declanşate sub hilare pretexte.
■ „Se zice, şi cu drept cuvânt, că, pentru a scrie istoria unei epoce, trebuie să fi trecut câteva sute de ani de atunci încoace; contimporanii sunt cei mai răi istorici.”[4]
De la răsturnarea lui Ceauşescu n-au trecut sute de ani, ci doar şaisprezece. Studioul televiziunii naţionale s-a umplut iarăşi cu „revoluţionari”, veniţi să facă lumină asupra evenimentelor de atunci. Invitaţii îşi prezintă versiunile personale, fiecare „ţine morţiş” la propria-i părere, de parcă ar fi luat parte la altă „revoluţie” ! La „revoluţia” lui ! Se „face ceartă de vorbe” şi nimeni nu mai înţelege nimic, deşi „îndestul repetă” Eminescu, gazetarul, că cei mai răi istorici sunt … „contimporanii”.
■ „Miile de funcţionari de prin toate celelalte ramuri ale serviciilor publice, toţi amovibili şi la discreţia guvernului, tremurând pentru existenţa lor la orice zvon de criză ministerială, strămutările de militari şi de profesori, favorile toate de cari dispune un guvern necontrolat, de vreme ce le distribuie pentru a preface pe cei însărcinaţi cu controlul în complici ai săi, toate acestea, cari se petrec ziua-n amiaza mare (…). Dresat cum este corpul electoral, ca şi caii de la manej, cari la un semn se-ntorc când la dreapta când la stânga, ar fi foarte uşor pentru un guvern ca s-aducă într-o Cameră absolut pe oricine ar pofti (…).”[5]
În anii din urmă, miile de funcţionari amovibili ştiu ce înseamnă pesederizarea, cederizarea şi portocalizarea, ca forme vremelnice ale «schimbăcioaselor» regimuri politice. Cât despre fauna parlamentară promovată pe listele de partid, orice discuţie e de prisos…
■ „(…) împăraţii, Dumnezeu să-i ţie mulţi şi fericiţi ani, ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ţinând parte când unuia, când altuia, ne discredităm când la unul, când la altul, şi când or fi pe împăcate sunt în stare să ne privească ca pe un fel de obiect de compensaţie . (…) Bine s-au bătut românii, rea politică au avut şi, de-i fi viteaz cât şapte, geaba eşti dacă nu-i minte şi înţelegere la conducători, că fumuri deşarte. (…) Nici n-avem interese în Asia Centrală, nici voim război cu unii sau cu alţii, suntem plini de un egal respect pentru toate aceste naţii mari cari au avut fericirea de a se dezvolta în linie dreaptă pe pământul lor, războindu-se din când în când, niciodată pe deplin subjugate, naţii cu o cultură veche în urma lor, de la cari avem multe de învăţat şi în certurile cărora nici nu ai se cade să ne amestecăm. Certe-se ei în de ei, căci ştiu pentru ce, căci interese a zeci de milioane de oameni colidează, dar cu noi să fie toţi prieteni, vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc : «Îţi place, logofete, că luăm Ţara căzăcească ?» – «Place, escelenţă, şi să dea Dumnezeu să vă-ntindeţi împărăţia peste toată lumea, numai peste ţara noastră nu».”[6]
Din păcate, n-am ţinut seama de averstismentul eminescian. Când cu nemţii, când cu sovieticii, pentru ca acum să aplaudăm zgomotos amplasarea bazelor militare americane în Bărăganul triştilor, melancolicilor, chiar, ciulini. Un Bărăgan ce nu-mi doresc să devină, cândva, „obiect de compensaţie” …
■ „Suntem mai aproape de adevăr când vom afirma că în realitate nu mai există administraţiune, că judeţele sunt abandonate cu desăvârşire în esploatarea a vreo câţiva deputaţi, sateliţi ai guvernului cari şi ei la rândul lor permit guvernului a esploata ţara pe o scară mai mare. «Dă-mi să-ţi dau» – iată morala guvernanţilor de astăzi.”[7]
În zilele noastre, morala e aceeaşi, indiferent de culoarea politică a „ştabilor” locali şi centrali, care au făcut din principiul „Dă-mi să-ţi dau” program de guvernare.
■ Pentru meritele deosebite în fruntea Parlamentului, C.A. Rosetti e recompensat printr-o lege, trecută prin Cameră la miez misterios de noapte, cu 150 000 de franci şi o rentă lunară de 1000 de lei pe lună, ceea ce-l determină pe năpăstuitul geniu să scrie că „martiriul şi lupta pentru principii sunt meserii tot atât de lucrative ca oricare alta şi, dacă cineva câştigă cu tăbăcăria mii de galbeni, de ce n-ar câştiga şi prin meşteşugul de-a fi fost totdeauna cu naţiunea şi contra reacţiunii ? (…) Lord Beaconsfield se desparte de prezidenţia ministerului Engliterei şi nimeni nu se gândeşte a-i vota o recompensă naţională; Gladstone a guvernat şi va guverna încă acea ţară veche şi nimeni nu s-a gândit a-i vota doi bani măcar, necum sute de mii de franci. Dar acestea se întâmplă în Anglia, nu la noi. Englejii sunt zgârciţi şi săraci, noi, generoşi şi bogaţi, iată deosebirea.”[8]
Ca şi acum, când, „după ce că legi de mare însemnătate se votează ca cu vaporul”, aleşii noştri din Parlament şi-au „tras”, prin lege, privilegii indecente şi obscene, că aşa suntem noi, „generoşi şi bogaţi”.
■ „După cât aflăm însă, cauza numirii acestor doi domni la tribunalul de Iaşi, cu călcarea în picioare a normelor ierarhice de înaintare, este, ca toate relele din ţara noastră, politica. E vorba de-a se intenta procese de natură politică unor opozanţi nemulţumiţi cu starea actuală de lucruri şi, findcă niciun magistrat mai vechi nu s-ar fi prefăcut în unealtă a guvernului roşu, s-au luat nişte tineri fără experienţă şi fără sângele roşu trebuitor unui judecător. Ce le pasă roşiilor dacă aceşti tineri, având chiar cele mai bune intenţiuni, vor fi compromişi şi făcuţi imposibili prin proceduri nechibzuite ? Scopul guvernului, şicanarea opoziţiei, s-ar ajunge.”[9]
Cu osebire în 2005, după campanii de presă virulente şi globalizante, mulţi magistraţi cu experienţă au lepădat roba şi s-au pensionat prematur. Deveniseră o piedică în calea reformei oranj. Erau nereciclabili. Inutilizabili ca unelte de lucru în producţia de dosare penale pe cap de opozant politic. Mişcarea seamănă cu epurarea roşie ( nu liberală !) din anii cincizeci, mai ales că în laboratoarele Justiţiei se pritoceşte, la ucazul băsescian, „procurorizarea” a o mie de poliţişti. Dindărătul societăţii civile, Alina Mungiu Pippidi, această Ana Pauker a dreptei democratice, vituperează pol-potic: „Nu avem închisori destule pentru corupţi şi nici legi aşa de bune şi de dure ca să-i vânăm. (…) Nu trebuie să ajungem în instanţă, e lung şi costisitor. Am propus la acel seminar să aplicăm o prezumţie generală de vinovăţie tuturor”. Pe când „canalele de reeducare a elementelor duşmănoase”, doamna Pippidi ?
■ „Conservatorii trăiesc din averea lor, deşi fac politică; liberalii trăiesc din politică şi din averea statului; pentru conservatori principiile sunt credinţe mărturisite, pentru liberali pretexte de a ajunge la putere.”[10]
Nu sunt sigur dacă preşedintele Băsescu, în lungile sale voiaje oceanice, l-a citit pe gazetarul din Ipoteşti, dar chestia cu liberalii hrăpăreţi sigur îi gâdilă orgoliul. Păi, nu domnia sa atrăgea atenţia asupra grupurilor de patricieni pripăşite în „ogeacul” premierului ?
Cât despre conservatorii voiculescieni, ioc virtute ! O «soluţie imorală», dar necesară, în ecuaţia puterii actuale, denunţată cu solemnă ipocrizie de înaltul şi jucăuşul locatar cotrocenist, însă exploatată fără scrupule în asigurarea majorităţii de orice fel.
■ „Cunoscând principiul fundamental al partidului dominant, acela de-a se bucura de toate foloasele vieţii publice sub pretextul unei deosebiri de principii, nu ne îndoim că şi alegerile pentru consiliile judeţene vor avea aceeaşi firmă şi se vor face pentru aceleaşi scopuri. Judeţele au fondurile lor, iar puternicii zilei au rude, au copii. Pentru rude, slujbe judeţene, pentru copii, burse în străinătate – toate acestea împărţite ca între buni părinţi de familie – iată singura raţiune de a fi a consiliilor judeţene şi a respectivelor comitete permanente, sub regimul liberal.”[11]
„Slujbele judeţene” se dau în continuare muşteriilor „partidului dominant” şi nimeni nu cutează să crâcnească. O complicitate tăcută, nebiruită şi extrem de profitabilă, s-a lăsat peste afacerile fiecărui consiliu judeţean. Din când în când, tihna acestor „părinţi de familie” e stricată de alegeri, dar nu cine ştie ce. Grupurile se repliază rapid şi conlucrează pe din dos, într-o perfectă alternanţă a intereselor mercantil conştientizate. Că nu se cade să le rămână copiii pe drumuri …
■ „La colegiul III, guarda civică, cea mai puternică pârghie electorală, a lucrat cu tot zelul ce cată să-l inspire patrioţilor noştri necesitatea de-a nu pierde din mână administrarea intereselor judeţene. Aci lucrul a mers mult mai departe decât la colegiul III. La coloarea de galben biuroul a fost luat cu asalt de o companie de gardişti civici care nu aveau nici drepturi, nici cărţi de alegători. Conducătorii acestei bande, văzând că protestează câţiva alegători, au trimis în grabă la primărie pe unul dintre oamenii lor, cari s-au întors numaidecât cu condica de cărţi electorale; astfel, la faţa locului, conducătorii bandei (pe cât aflăm fraţii Tănăseşti, cofetarii, aceiaşi cari au căpătat de la D.Serurie, ca primar, trotuarul Episcopiei fără licitaţie şi cu jumătate preţul adjudecat altui concurent) au împărţit de la cotor cărţi de alegători oamenilor lor. După cucerirea biuroului de către compania fraţilor Tănăseşti, n-a mai fost chip pentru alegătorii independenţi să pătrundă la urnă. Câţiva alegători au fost respinşi de la vot pentru că biletul era scris cu o greşeală de literă; alţii au fost îmbrânciţi şi huiduiţi fără niciun motiv. Unii au voit să protesteze; aceştia au fost maltrataţi şi bătuţi. Un grup din campania electorală guvernamentală având în cap tot pe fraţii Tănăseşti au oprit o birje în drum, au târât jos pe un cetăţean care se afla într-însa, l-au bătut cumplit, l-au trântit iar în birje jumătate mort şi au recomandat chiar ei birjarului să-l transporte la spital zicându-i că «de alegeri tot nu mai e bun muşteriul lor».”[12]
Atmosfera descrisă de Eminescu trăit-am şi noi, îndeosebi în anii ’90, când patimile politice erau incandescente şi contondente. Pe urmă, însă, nu s-a mai furat voinţa electoratului cu bâta sau pumnul, ci cu televizorul şi ziarul. La ultimul scrutin, românii s-au emancipat într-atât încât, dacă e să-l credem pe preşedintele Băsescu, alegerile s-au fraudat cu soft-ul. Cât despre „Tănăseştii”, cofetarii, ei sunt bine mersi, numa’ că şi-au diversificat afacerile. Le-au înmulţit. Şi au părăsit „trotuarul Episcopiei”, mutându-se peste tot, căci nu era să vândă pe veci halviţă şi bragă. În acest timp tranzitoriu, alde Serurie, Halaicu şi Lis au avut grijă de ei, da` nu moca. Şi viceversa, că aşa e la politică, „dă-mi să-ţi dau !”
■ „Apoi mai e un medic în Bucureşti, de specialitatea sa chimist. Pentru câte funcţiuni n-are timp acest geniu contimporan ? E medic primar, profesor, efor al spitalelor, membru în consiliul Instrucţiunii Publice, prezident la o societate de asigurări, profesor la un institut de fete etc. etc. (…)
Cine se crede capabil a îndeplini cu egală conştiinţă 3-4 funcţiuni acela sau îşi face iluzii asupra capacităţii sale, şi atunci e fără dreaptă judecată, sau nu-şi face această iluzie şi atunci e … ceva şi mai rău. A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai aşezămintelor, spre a nu da muncă în schimb, de vreme ce e peste putinţă a munci în şapte părţi cu acelaşi interes, e o faptă a cărei caracterizare o lăsăm în seama moralistului şi a opiniei publice. Căci, dacă am caracteriza-o noi, ne temem că pana noastră, alegând espresiile cele mai adevărate pentru însemnarea acestui abuz, ar trece marginile unui stil cuviincios, fără ca prin aceasta onorabilităţile partidului roşu să devină mai conştiincioase în privirea banului public.”[13]
„Dar, afară de cele atârnătoare de stat, mai e comună, judeţ, aşezăminte brâncoveneşti etc. Câte patru, cinci posturi ocupă un singur patriot, şi-apoi ţara să nu meargă bine ? Ba-i merg petecele de bine ce-i merge …”[14] se revoltă acelaşi, nițel mai târziu.
Medicul despre care poveşteşte Eminescu mai trăieşte încă. Se numeşte, să zicem, Sorin Oprescu şi are atâtea „funcţiuni” încât ministrul Nicolăescu a pus de-o reformă strâmbă şi rânjită, doar-doar o scăpa de „geniul contimporan” blagoslovit cu inombrabile sinecuri. Care muşteriu, pe deasupra, se jură că-i un mizilic să „muncească în şapte părţi cu acelaşi interes”: „7:30 – 9:30 Spitalul Elias, în fiecare dimineaţă, după aceea, lunea, joia, vinerea, sâmbăta şi duminica după-amiază, de la 18:30 până seara târziu, când nu mă duceam la Elias, eram la Spitalul Universitar, iar Senatul, atunci când aveam şedinţe de comisie, se desfăşurau între ora 10 şi până la 13, lunea şi joia dimineaţa, câte şase ore, şedinţe de prânz, fără să lipsesc de la ele”. Iar, „patrioţii” noştri, „siracii” !, o ţin într-un scandal, slinos şi belaliu, de parcă ar fi singuri în mahalaua asta care se cheamă Bucureşti. Şi-apoi ţara să nu meargă bine ? „Ba-i merg petecele de bine ce-i merge…”
■ „Perspectiva unui câştig lesnicios a atras o mulţime de lume tânără în acele sale a vechilor universităţi în cari se stabileau distingerile subţiri între paragraf şi paragraf, ba chiar între cuvânt şi cuvânt, advocaţii fără de pricini se înmulţiră peste măsură, deci se vede că începură a căuta pricinile cu lumânarea, începură, după cum am dovedit mai multe cazuri, a se ocupa cu tranzacţiuni de-a dreptul maloneste; sărăcia, sarcina familiilor, grijile vieţii făcu ca o parte a clasei căreia-i e încredinţată tocmai apărarea justiţiei să alunece pe căi contrare justiţiei. Prin mulţimea concurenţilor pe acest teren, câştigul, departe de-a mai fi lesnicios, devine greu şi începu să alunece pe căi ilicite.
Nu trebuie a se uita că în genere activitatea aceasta de vecinic comentator a unor texte pozitive deprinde inteligenţa cu sofisme. A apăra azi un lucru pe care mâine îl vei combate – în alt caz se-nţelege -, a apăra o cauză nedreaptă simţind bine că este nedreaptă, a-şi răzima adesea dreptatea pe mancuri de formă, nu e instinctul înnăscut al justiţiei, iată poate în majoritatea cazurilor clina periculoasă în care se mişcă inteligenţa individului în această carieră. Dar dacă acest pericol e chiar ocupaţiunea aceasta, cu cât se măreşte el când se combină cu nevoia, căci nevoia e sofistul cel mai mare de pe pământ. La alte profesiuni escesele nevoii peste marginile legilor sunt oprite prin teama unei puteri nedefinite bine, prin teama de urmările unor legi necunoscute în amănunţimile lor, prin frica de pedepse. Deodată, însă, cu cunoştinţa legilor penale advocatul are cunoştinţă deplină, caz cu caz, a tuturor pericolelor ce l-ar ameninţa din partea justiţiei în caz de abatere. Astfel el are putinţa de-a le călca, ocolindu-le, păzind formele şi nu cuprinsul legilor, căci justiţia formală este ceea ce se caută la tribunale. Deci neputinţa de-a se hrăni în mod onest conduce la acte incorecte moraliceşte cari, făcute însă cu paza formală a legilor, scapă de mâna justiţiei omeneşti.”[15]
Părerea „gazetarului” Eminescu este observaţia unuia din afara baroului, însă remarcile lui nu sunt deloc inactuale. Dimpotrivă, „hemoragia” de jurişti, începută imediat după 1989, nu dă semne să se oprească, iar versatilitatea profesională a avocatului este chiar fişa postului acestuia. Interesul clientului, pe care îl apără prin toate mijloacele permise de lege, e mai presus de prejudecăţile moraliştilor care refuză să priceapă rostul şi rolul avocatului. Dar, la urma urmei, avocatul nu face decât să speculeze imperfecţiunea actelor normative, căci, ceea ce nu este interzis, este întotdeauna permis. Imaginativ şi speculativ, el reprezintă cealaltă jumătate a „justiţiei formale”, întregită de statul acuzator, de multe ori abuziv şi tiran. Ca şi medicul, avocatul se îngrijeşte de suferinţa omului, cu deosebirea că ultimul are la îndemână anestezicul. Lucrând mereu pe viu, avocatul trebuie să aleagă între sinceritate şi nesinceritate, astfel încât pacientul-justiţiabil să-şi încerce, în cunoştinţă de cauză, rezistenţa la durere. Uneori, e mai profitabil să ascunzi consecinţele juridice ale „bolii”, deoarece, din dorinţa de a fi liber, individul îşi pierde măsura şi devine nesăbuit. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, cine îşi acceptă cu seninătate şi resemnare funestul verdict ? Alteori, vorba scriitoarei Marguerite Yourcenare, „adevărul trebuie copt într-un sos de minciună pentru a fi mai uşor de înghiţit”. Obişnuit să lupte pentru orice respiraţie, omul căzut în necaz nu-l are lângă el decât pe avocat, căruia i se mărturiseşte şi i se încredinţează cu speranţa că măcar aşa păcatul său penal va fi împărţit cu cineva. O relaţie delicată şi, deseori, stânjenitoare, complicată şi devoratoare, ursită să şubrezească carapacea propriei moralităţi. Un zbucium lăuntric, devastator şi continuu, între datoria profesională şi tremurul etic de trestie pascaliană, cam asta înseamnă să fii avocat, dincolo de sofisme şi prejudecăţi ieftine !
Pfu, cât de actuale sunt observațiile eminesciene și astăzi, după atâta amar de vreme. Ne învârtim în cerc, un cerc al pierzaniei propriei identități naționale. Mă scutur de pesimism și îmi aștern în cartea de onoare un elogiu scurt, semnat dimpreună cu prietenii de călătorie, și o tulim la Botoșani, la Biblioteca județeană, la ora 17 începem șueta. Ca și la Suceava, publicul e format cu precădere din urmașele Evei, semn că slova scrisă nu li s-a șters din codul genetic… De unde îl vor transmite progeniturilor, întru perpetuarea iubirii de frumos. Sunt istovit, îmi adun cu greutate cuvintele, ideile se leagă anevoie, de două zile nu îmi mai aparțin și asta se simte în voce, în gesturi… Noroc că-l am alături pe Florentin și am răgazul de a mă întrema. Răspundem la curiozitățile și neliniștile botoșănenilor și, la sfârșit, îi mulțumesc lui Cornel Șfaițer (patronul echipei de fotbal „Poli” Iași), organizatorul ireproșabil al acestei sărbători culturale.
Stelele clipocesc în bezna nopții compacte și întoarcerea la Suceava nu durează decât o jumătate de oră. La radioul mașinii răsună o arie din Aida inegalabilului Verdi și mă crispez dintr-odată, bântuit de fantomele „câmpului tactic”. Da, căci aici m-am confruntat cu o judecătoare zeloasă din „dispozitivul de siguranță națională”, purtătoare a încântătorului nume, și de atunci să n-aud de opera verdiană ! Îl rog pe cel de la volan să schimbe programul și starea de spirit mi se ameliorează vizibil… Asta, așa, că tot vorbisem despre Spovedania unui avocat…
Înainte de culcare, citesc prefața lui Alexandru Zub la cartea fratelui său și mă împac cu toate: „Ultimele ore (ziua părea nesfârşită) erau cele mai anevoie de «consumat» onorabil. Seara venea peste noi, în condiţii diferite, după anotimp, şi ne găsea aproape sleiţi de putere. Nu doream, ajunşi acasă, decât odihna nopţii. Mai erau însă atâtea de făcut. La o casă ţărănească nimic nu părea că se termină de tot, dezminţind oarecum vechiul îndemn: «Ajungă zilei răutatea ei !» (…)
Neobosită părea mama, căci după câte avea de făcut, mort-copt, ziua, îi mai rămâneau destule şi pentru seară. Cum să evoc atâta dăruire de sine? Cum să-i relev înţelepciunea de tip folcloric a «zicerilor» sale? Pentru toate ocaziile avea o replică potrivită, pe care ştia să o pună în valoare, imitând poate modele asimilate în propria-i copilărie. Ajunsese, în economia satului, un reper de înţelepciune.
Mai puţin comunicativ era tata, dar nu şi ineficient în dialogul cu invitaţii de sărbători sau cu sătenii adunaţi seara la prăvălia din centru, al cărei gestionar a fost un timp. Acolo, la «dugheană», se desfăşura, seara, până târziu, la un pahar de ţuică sau vin, uneori şi bere, o reală competiţie de zicale sau anecdote cu tâlc. Învățătorul Mihai Rizac, fost director al şcolii, izbutea de obicei să se impună prin recuzita lui. Cum «gestionarul» mă lua deseori la prăvălie, să-l ajut la «scripte», am avut destule ocazii să asist la «încontrările» dintre clienţi. Câteva tipuri mi s-au revelat de pe atunci şi aveam să le regăsesc confirmate în alte ocazii. Nu e loc aici pentru evocarea lor. Menţionez numai că munca şi petrecerea («cheful») se îmbinau cumva armonios în satul copilăriei mele. O dimensiune sapienţială şi estetică, oricât de modestă, le sporea interesul.
Era o atitudine pe care aveam să o întâlnesc, exprimată pilduitor de Alexandru Vlahuţă într-un poem pe care direcţia Şcolii Normale din Şendriceni îl afişase pe un panou din marele hol, acolo unde aveau loc unele manifestări (conferințe, concerte, «instructaje» etc.), astfel că toată lumea, elevi şi dascăli deopotrivă, lua notă de cuprins. Îl reproduc, din memorie, dat fiind că m-a obsedat între timp mereu: «Sfânta muncă e aceea / Ce răsplată-n ea-şi găseşte / De-nţelegi tu asta – cheia fericirii tale-o ţii / Urgisit de toţi să fii / Tu de-a pururea iubeşte / lar ca să trăieşti în pace / Nimic lumii să nu-i cei / Binele te-nvaţ-a-l face / Ca albina, mierea ei !»
Un discurs paideic mai coerent, mai înalt, mai generos, nu era posibil atunci şi nu e cu putinţă în genere. EI a contribuit esențial la întocmirea mea sufletească şi profesională, păstrându-şi mereu valabilitatea, la îndemâna oricui”.
Noapte bună, morții și viii mei esențiali !
P.S.: Puteți accesa înregistrarea evenimentului de la Botoșani la adresa: https://www.facebook.com/share/v/1DF1nLy9an/?mibextid=wwXIfr
[1] Eseul se numește „«Contimporani» cu Eminescu” și se află în cartea mea, România oranj
[2] Timpul, 1 martie 1880
[3] Timpul, 2 martie 1880
[4] Timpul, 14 martie 1880
[5] Timpul, 20 martie 1880
[6] Timpul, 25 martie 1880
[7] Timpul, 29 martie 1880
[8] Timpul, 2 aprilie 1880
[9] Timpul, 3 aprilie 1880
[10] Timpul, 8 aprilie 1880
[11] Timpul, 27 mai 1880
[12] Timpul, 11 iunie 1880
[13] Timpul, 18 mai 1880
[14] Timpul, 27 mai 1880
[15] Timpul, 27 iunie 1880
