Aflasem că este grav bolnav, dar n-am îndrăznit să-l sun. După meciul amical cu Slovacia, l-am visat… Se făcea că ajunsesem într-o sală imensă, plină cu oamenii apropiați lui, veniți să-l sărbătorească. M-a văzut și mi-a ieșit în cale. Ne-am îmbrățișat ca doi vechi prieteni și ne-am așezat la povești. Zâmbea și era bine dispus, o stare de mulțumire ce-i lumina figura… M-am trezit ușor îngrijorat, iar, la scurt timp, România și nu numai intra în regim de breaking-news – Mircea Lucescu pleca nițel dintre noi. Au trecut două zile și Onir m-a vizitat iarăși… Cineva, un bărbat, îmi telefona agitat și mă ruga să scriu în continuare despre selecționerul nostru, să-i evoc personalitatea. În fundal, o hărmălaie de nedescris… Și inevitabilul s-a produs – că nu degeaba începuse Săptămâna Patimilor -, ecranele televizoarelor s-au înnegrit brusc și agențiile de presă de pretutindeni au amuțit, ca și rețelele de socializare, lumea părând să-și fi pierdut o clipă respirația !
A urmat o revărsare de emoție națională greu de anticipat pe pământul urgisit de la poalele carpatine, cu oameni prelingându-se cu smerenie pentru a-i aprinde o lumânare celui care le cucerise inimile de microbiști și nu doar. Copii, tineri și bătrâni, cu miile, și-au omagiat în tăcere și decență ilustrul dispărut, la catafalcul căruia vegheau membrii familiei sale, cu un Răzvan de-o demnitate înmărmuritoare. Ferice de părintele cu un asemenea fecior !, mi-am zis în gând, împrumutând o expresie auzită demult la țăranii din sud. N-au lipsit nici onorurile militare, semn că statul valah are, uneori, puseuri de luciditate și maturitate. Apoi, pe stadioanele din Europa s-a păstrat minutul de reculegere în memoria acestui „personaj spumos, deopotrivă frumos și nebun”, cum îl caracteriza Ioan Chirilă[1] odinioară. Mai încoace, Viaceslav Șevciuk (cândva căpitanul minerilor de pe Don, de la Șahtior) mărturisea că „Lucescu e faraonul care a început să construiască imperiul de la Donețk și ne-a inoculat mentalitatea de învingător. (…) Nu accepta nici măcar la antrenament egalul, era un dezastru. A fost dictatorul nostru”[2]. Deși era de părere că în fotbalul mare „nu ai voie să ai sentimente” și că, „dacă ți se întâmplă asta, ești pierdut”, „Il Luce” și-a ignorat propriul crez- acela de a sta cel mult două sezoane la o echipă – , dintr-un motiv foarte simplu: „Sunt un sufletist”[3]. Însă tocmai detaliul cu pricina ni l-a apropiat într-atât încât am vărsat lacrimi de tristețe la ieșirea sa de pe scena pământeană.
Și, deodată, privind îndoliat întreaga procesiune a înmormântării, mi-am adus aminte că prin 1972, în revista Teatrul[4], „Căpitanul de la Guadalajara” ni se confesa altcumva despre artă, aproape neverosimil – și atunci și acum: „Sper că dumneavoastră n-o să mă ironizaţi şi nici n-o să-mi faceţi o caricatură defăimătoare, aşa cum mi s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, când am îndrăznit să mărturisesc că-mi place Apollinaire sau Eluard. Există la noi o tristă şi înrădăcinată prejudecată, după care noi, «actorii» spectacolului secolului – fotbalul -, am fi nişte troglodiţi, nişte diletanţi amărâţi. Vorbeam odată cu Pittiş şi cu Caramitru, care-mi spuneau că teatrul modern de azi cere performanţă sportivă, că s-a dus vremea actorului care joacă imobilizat în fotoliu. Fotbalul de azi cere, la rândul său, şi un bagaj serios de cunoştinţe din toate domeniile: artă, ştiinţă, cultură etc. Eu merg la teatru tot timpul. Câteodată mă duc în… asalt şi văd câte patru spectacole pe săptămână. Plăcându-mi foarte mult poezia, am fost la toate spectacolele de poezie ale Radioteleviziunii. Foarte mulţi actori m-au impresionat, dar mai ales Irina Răchiţeanu-Şirianu, cu modul ei simplu, sensibil şi profund prin care a pătruns şi a redat taina versurilor. Extraordinar mi s-a părut spectacolul de poezie susţinut de Caramitru, Pittiş şi Elena Caragiu la Teatrul Bulandra. De altfel, la acest teatru nu mi-a scăpat nicio montare. De la Play Strindberg la Leonce şi Lena, de la D-ale carnavalului până la Scrisoarea pierdută a lui Ciulei. Găsesc foarte interesante şi foarte utile aceste diferite formule de înscenare ale aceleeaşi piese. Păcat că se aplică atât de rar. Păcat şi că teatrul nostru, cu interpreţi atât de mari, nu întreprinde incursiuni mai largi în domeniul teatrului antic, clasic şi, mai ales, al teatrului modern contemporan. Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întâlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă a lui Peter Weiss, Marat/Sade, pe care n-a cuprins-o, până în prezent, niciun teatru în repertoriul său. Am văzut la Liverpool o montare a piesei Scripcarul pe acoperiș. M-a tulburat prin perfecțiune, prin integrarea organică a muzicii și a plasticii, prin acuitatea ideii, exprimată printr-un joc original, de o mare spontaneitate. Mă întreb, apoi, de ce nu se reiau acele spectacole-lectură. Acele lecții de istorie teatrală, ilustrate cu fragmente sau cu piese întregi atât de necesare în educația spectatorului adult sau copil”.
Ei bine, dincolo de dreptunghiul verde, iată cine a fost, este și va fi de-a pururea Mircea Lucescu, Dumnezeu să-l odihnească în netulburată veșnicie !
[1] Ioan Chirilă, Lucescu
[2] Gazeta Sporturilor
[3] „Am învățat în marele fotbal că nu ai voie să ai sentimente. Dacă ți se întâmplă asta, ești pierdut. În România, eram obișnuit să antrenez o echipă și 4-5 ani. Aici, lucrurile erau cu totul altfel. N-ai voie să stai mai mult de două sezoane. Greșeala mea a fost că sunt un sufletist.” (Fotbal plus)
[4] „Sportivii și teatrul”, în revista Teatrul nr.6 din iunie 1972