Există cărți la care ne întoarcem, la intervale diferite, lecturi care ne-au marcat într-un anume fel, autori care sunt apropiați de modul în care gândim sau care au fraze, paragrafe pe care le-am semna cu ochii închiși. Sunt acestea doar câteva dintre motive, ele sunt diferite pentru fiecare cititor. Fie le citim din nou, fie le răsfoim, căutând pasajele la care ne-am oprit la prima lectură și cărora le găsim noi semnificații, ele rezonând în noi de fiecare dată altfel. Sau, pur și simplu, căutăm o metaforă, o imagine, o frază care ne-a încântat.
Dintre cărțile semnate de Marian Nazat, aș include, în ce mă privește, trei în această categorie: Jurnalul banalității (RAO, 2015), Macină viața, macină... (RAO, 2023) și Cartea Islazului meu (RAO, 2025), ultima citită la începutul lui februarie și la care nu credeam să revin atât de repede. Nu doresc, Doamne ferește, prin această afirmație să minimalizez în vreun fel valoarea, importanța celorlalte volume ale avocatului, scriitorului, publicistului atât de cunoscut, însă, fiind poetă, sunt sensibilă la un anume tip de scriitură, extrem de prezentă în cărțile menționate mai sus. Ca să vă conving, voi cita un fragment mai amplu din „Lămurirea” Cărții Islazului meu: „Cam tot ce înseamnă viață, acolo s-a nimerit să văd, să gust, să aud… Am învățat mai întâi că ziua e plămădită din lumină, când orbitoare, când năclăită, când sângerândă, iar noaptea, din întuneric – dens, astupător, apăsător ori gâdilicios, răsfirat și ușor; că Soarele nu-i totuna cu Luna, deși străjeri cerești amândoi… Sau e unul și-același, cum mi se năzărise odată, demult? Păi, nu sunt aidoma la chipul rotund și lucitor? Ba da, așa că, de o vreme, nu-i mai strigam pe numele lor din biroul populației astronomice, ci simplu: «Ochiul Domnului». Economiseam cuvinte, mă zgârceam la vorbe. Nu și la visuri, la senzații și emoții, care creșteau cu nemiluita. Încolțeau din te miri ce și se dospeau ca nebunele înlăuntrul meu, aproape să mă sufoce. Le udam în exces cu mirări și uimiri, cu jarul curiozității neostoite. Era îndeajuns să adie mai altfel vântul, sau să foșnească o frunză julită de alean, ori să latre trist dulăii din mahala, oho, dar câte se petreceau atunci! Culmea, toate mi se întâmplau pentru prima dată și de aici năvala de simțăminte înăbușitoare. Descopeream lumea din jur deslușindu-mi ascunzișurile sufletului virgin, neumblat și inocent”.
După cum lesne se poate observa în acest pasaj, fiecare cuvânt este important, evocativ, figurile de stil abundă, scriitorul creează imagini nemaipomenit de vii, cum se întâmplă și în poezie. Mărturisesc că am închis câteva minute cartea aici și i-am privit fotografia, de pe coperta a patra, copil de grădiniță, cu ochii scrutând lumea și, în același timp, parcă întorși înspre înlăuntru… mina serioasă în fața fotografului, ce a devenit apoi temeinicia, rigoarea tuturor înfăptuirilor lui Marian Nazat.
Volumul este dedicat bunicilor autorului, Elisabeta și Florache Oancea, și mamei sale, Floarea, toți trei născuți în Islaz, și stă sub semnul memorabilei fraze a lui Vintilă Horia, din Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez: „Dispariția țăranului va însemna pretutindeni dispariția patriilor”.
Cartea Islazului meue o mărturie despre o lume apusă, fiind un imn închinat muribundului (de nu defunctului!) sat românesc, unui loc și unor oameni, familiei tradiționale, copilăriei universale și prieteniei. E, de fapt, o scrisoare de dragoste de aproape patru sute de pagini pentru satul în care Marian Nazat a copilărit, plănuită de o viață întreagă, după cum ni se confesează scriitorul: „Când m-am hotărât să scriu Cartea Islazului meu, eram la grădinița «din Vale», chiar nu vă mint! […] mă tot frământam, nu găsisem încă tonul potrivit pentru confesiunile ce-și cereau mărturisirea. Le pipăiam numai, cu simțurile mele de copil curios și reflexiv din fire, dar mă speria imensitatea hârtiei ce se voia umplută cu povești de demult. Așa că m-am pus pe așteptat, nici n-aveam altă alternativă! Și am învățat să scriu și să citesc, iar într-o zi, sufletul acela de prichindel s-a așternut la lucru, potopit de dorul bunicilor și al rânduielilor din satul unei copilării ce-mi pare ireală, astăzi! La sfârșit, eu doar l-am corectat puțin pe micuțul povestitor, pe ici-colo, fără să alterez frisonul emoțional al narațiunii…” Nenumărate asemenea plăsmuiri trec prin mintea unui copil… însă câte dintre ele devin realitate? Marian Nazat, bântuit de „demonul perfecțiunii”, cum îl știu din cărți, a reușit încă o dată. Am citit, și din acest motiv, cu nesmintită atenție, Cartea Islazului meu, un fruct ajuns la maturitate după o îndelungată pârguire, oferit acum, nespus de aromat și suculent, cititorului.
Prospețimea scriiturii lui Marian Nazat trebuie căutată în uimirea copilului, pe care scriitorul și-a păstrat-o intactă, ca și cum ar vedea pentru întâia dată minunile acestei lumi: „Mă mir continuu și trăiesc în uimire fiecare întâmplare. Întoarcerea în satul abecedarului înseamnă întoarcerea în copilărie, la paradisul pierdut. Acolo, în zăvoaiele tainice și pe câmpia netedă, îl caut pe țâncul de odinioară și-i mângâi simțirea tremurândă. Îl iau de mână și alergăm pe întinsoarea nemărginită ca doi mânji scăpați din obor. Uneori, zburăm cu aripi de cocori și umplem văzduhul cu râsul nostru zburdalnic. Ne prindem în zbenguială și o ținem așa până ne boscorodesc babele de pe linie. «Fir-ați ai dracu’ dă vinetici!» zbiară la noi o femeie toiegită, dar nici că ne pasă. Cine ne-ar putea opri jocul inocent al începutului de destin?”. Nu-i așa că ați văzut scena cu ochii minții? „Vinetic”, „venetic”, „provenit”, „alogen”, „venedik”, veți afla din Prefața cărții de unde toate aceste calificative… și nu m-am putut opri să nu-mi imaginez amărăciunea, durerea copilului tratat ca atare… Însă, îi spun eu drept consolare tardivă, veneticul, metecul au privilegiul de a fi de pretutindeni!
Și, în mod sigur, „motorul” scrierii acestei cărți au fost cuvintele pe care Darie Novăceanu i le-a adresat autorului prin 2003: „Dragă Marian, îmi pare rău că, mereu în contratimp, n-am văzut locurile unde Oltul își pierde numele. Sper să le vedem cândva, împreună. […] Unul dintre materiale, cel cu aduceri aminte, mi-a plăcut foarte mult. E, undeva, între Stancu și Preda. Lunca Dunării are nevoie de un condei ca al tău”.
Marian Nazat s-a simțit dator să readucă la viață acest loc mitic, această matrice care constituie fundația pe care s-a construit întreaga sa viață de adult. Islazul revine în aproape toate scrierile sale, sub o formă sau alta, se întoarce mereu în amintirile și visele scriitorului și acum își are asigurată „eternitatea” de hârtie. „După o vreme, ceea ce nu e scris nu s-a întâmplat niciodată”, spunea americanul Cormac Mc Carthy, în Pasagerul.
În anul nașterii scriitorului, 1961, în lume aveau loc evenimente importante, începea construirea zidului Berlinului, Kennedy se instala la Casa Albă, Iuri Gagarin zbura în Cosmos, în aprilie… Parcă ireal, în același timp, „la Islaz nu fusese descoperit curentul electric, opaițul continuând să lumineze vag bezna unei ruralități de Ev Mediu… Pe liniile înțărânate circulau câteva atelaje trase de boi, calul nu primise totala grațiere a burjuilor roșii…Cât despre autoturisme, mai va, noul stat avea alte priorități. În casele dărăpănate trăiau cam trei generații, dacă nu patru, iar de la bâtu’ la bâta, trecând pe la tata-mare și ma’-marea, și până la nepoți și strănepoți nimeni nu cuteza să-i înfrunte pe ăi bătrâni, să le conteste autoritatea. Un patriarhat arhaic cu nelipsitele rogojini în ramă și cu sapă în loc de blazon aristocratic, cu troacă de scăldat și cauc de băut apa din căldare”. Marian Nazat pare să fi trăit, de atunci până în „pragul unui amurg ce s-ar vrea suspendat pe veci”, mai multe vieți comprimate într-una singură, pe care o consideră „o viață de cobai, un experiment politic, social, economic, tehnologic și psihologic”. În fața unei asemenea presiuni, din toate părțile, soluția nu poate fi decât una individuală: „Prins și surprins, adesea, în vălmășagul incontrolabil, în hărmălaia existențială, am ales expectativa, îndoiala, scepticismul. Și scrisul, ca formă individuală de rezistență! Bunăoară, cartea aceasta, dedicată satului celor mai importanți oameni din viața mea, e tocmai un astfel de gest. Căci, ma’-marea și tata-mare mi-au fost rădăcini, iar mama, trunchiul. Ei m-au ținut în viață. De un deceniu, sunt însă doar un copac suspendat și de aceea mă va ajunge putreziciunea. Cât să rezist așa, numai cu crăcile în aer?”.
Scriitorul își evocă familia, prietenii, apropiații, sătenii din Islaz cu pioșenie, cu smerenie, ca pe niște icoane, dar și cu nespusă duioșie și nostalgie. „Vânătorul de criminali” din Am fost cândva procuror, sarcasticul, causticul comentator politic pe care îl cunoaștem din presă apare în Cartea Islazului meu (ca de altfel și în cele două volume pe care le citam la începutul acestor note) cu un cu totul alt chip, acela pe care îmi imaginez că îl are în preajma celor trei nepoți.
Volumul este și o incursiune în istoria Islazului, atestat documentar la 9 iulie 1569: „La 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu venea în marginea asta de țară să arunce scânteia unei revoluții ce cuprinsese întreaga Europă. Aici, între Dunăre și Olt, militanții români erau mai feriți, autoritățile venetice de la București n-aveau cum să-i împiedice să-și pună în aplicare planul îndrăzneț”. De atunci s-au scurs secole, s-au petrecut generații și astăzi, constată Marian Nazat cu justificată revoltă, „capitalismul post-decembrist a pus la pământ industria de ieri, cică stânjenea globalizarea mondială, așa că islăzenii au fugit care-ncotro, prin lumea largă. Și nici dorul prazului nu-l mai păstrează, s-au obișnuit cu gustul bălegarului vândut pe preț de nimic prin McDonald’s-urile pribegiei”. În această frază se găsește toată drama celor peste cinci milioane de români auto-exilați după ’89.
Starea de azi a Islazului este însăși starea României, pe care Marian Nazat o iubește într-un mod paradoxal, denunțându-i neajunsurile, în numeroasele sale cărți și pe blogul său. O țară îmbătrânită, în paragină, care nu ne mai aparține și unde „acasă nu mai este acasă”, cum spunea poetul Gabriel Stănescu. „România mea era chiar Raiul, astfel mi se părea a dintâi parte a vieții. De aceea, multă vreme am considerat fâșia, patria însăși, chipul ei sfânt, altarul la care, uneori îngenuncheam și mă închinam. […] Acum, țara mea nu mai are nici început și nici capăt, adesea nici cap, o întindere de câmpii, dealuri, munți, ape și văi mănoase și rodnice, sfeterisite de năvălitorii euro-atlantici”. E în aceste rânduri mâhnirea întreagă a îndrăgostitului de România și de limba română (pe care mărturisea că o iubește „cu desfrânare”). În cazul nostru, al poporului român, al spațiului în care trăim, observația cinică a lui Adenauer, conform căreia „istoria este totalitatea lucrurilor care ar fi putut fi evitate”, se adeverește cu asupră de măsură.
Spuneam, la început, că am reluat cartea lui Marian Nazat la un scurt interval după prima lectură, căutând un anume pasaj, o notă tulburătoare a scriitorului… pentru că primăvara este „anotimpul” morților mei dragi…: „5 februarie 1987, tata-mare a murit și simt cum mă prăvălesc în mine însumi. Nu sunt în stare să spun nimic. Drum mizerabil, lung și apăsător. Ceață agasantă. Emoție puternică, asurzitoare. Disimulare, trebuie! Altminteri m-aș prăbuși! Ajung la Islaz. Totul e neschimbat. Cum neschimbat, bați câmpii? Dimpotrivă, e aproape gol! Sărăcăcios și trist. Și fără El! Da, tata-mare a murit! Intru în curte. Un miros puternic de tămâie mă pocnește în moalele capului. Ba de moarte! Nu știam că și moartea are miros! Oameni triști și doliu cât cuprinde. Pășesc în casa cea nouă. Îl găsesc acolo, șade inert și demn în coșciug. Fără pic de suflare. Sfâșiere. Bocetele mă cutremură, mai-mai să mă spargă în mii de așchii. Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. Le alung cu palma tremurândă. Ma’-marea este un strigăt de disperare. Cum aș putea s-o alin, cum? Mă sărută plângând și o înfiorare rece ca gheața mă cuprinde. Aș plânge și eu, în hohote, dar nu trebuie, nu trebuie! Sunt bărbat, totuși, și nepotul Lui iubit! Îl cercetez cu insistență, ca la despărțirea de adio. Este frumos bunicul meu! Da, un mort frumos, ce mai expresie stupidă! În cadavrul din tron, zace definitiv omul care m-a crescut, m-a îngrijit afectuos și m-a învățat tot ce știa El. Și n-a fost puțin! Îmi reconstitui, bucată cu bucată, viața de până acum, o viață ce mi s-ar fi arătat infirmă în absența Lui! Să nu uit asta, niciodată! Niciodată!” Mi-am amintit, citind și recitind, de drumul meu interminabil, cu un tren de noapte, de la Ploiești la Cluj, în 11 aprilie 2000, în Săptămâna Luminată, pentru ultima întâlnire cu tata, care nu mai era din lumea aceasta, și ochii mi s-au umezit, pentru el și cei care i-au urmat din familie, pentru prietenii duși pe vecie…
Nu mi-am propus, în aceste rânduri, să cuprind tot ce Cartea Islazului meu îi poate oferi cititorului. Acestea sunt niște note subiective și, pentru a continua în același ton, adaug că, deși sunt aproximativ congeneră cu Marian Nazat, am trăit copilării întrutotul diferite, eu fiind un copil ce a crescut „pe betoane”, în oraș. De aceea, lectura acestui volum a avut pentru mine farmecul călătoriei într-un tărâm exotic. Sentimentul pe care l-am încercat este foarte bine definit de substantivul franțuzesc „dépaysement” (din familia lui „pays”, țară), care este polisemic, semnificând noțiuni cu sensuri opuse: pe de-o parte, „desțărare”, „exil”, și, în același timp, exact contrariul, când prefixul nu mai este privativ, și sensul devine tocmai o aclimatizare agreabilă (în cazul meu, încântătoare!) la noul tărâm, cu tot ceea ce ea presupune. Cocteau îl numea pe Chirico „dépaysagiste”, pentru faptul că ne arată realitatea „en la dépaysant”. Este, de altfel, ceea ce face orice carte bună.
Veți mai găsi, în Cartea Islazului meu, referințe la scriitorii dragi lui Marian Nazat, care nu sunt puțini, teme care revin în toate cărțile sale și despre care am mai scris, abordate cu un spirit de observație extrem de viu. Alte pagini sunt pline de umor de bună calitate, pe care viața nu a reușit să i-l altereze.
Nu în ultimul rând, cartea are o valoare documentară și filologică indiscutabilă, putându-se cu ușurință constitui drept material de studiu pentru folcloriștii și dialectologii care s-ar apleca asupra datinilor, obiceiurilor și graiului din satul de la vărsarea Oltului în Dunăre. Marian Nazat descrie cu ochii copilului și condeiul scriitorului matur riturile de trecere, naștere, căsătorie, moarte, sărbătorile religioase, Paști, Crăciun etc. dintr-o lume dispărută pe veci, care mai trăiește doar în memoria afectivă a autorului. Pentru filologul care sunt, graiul din Islaz, strigăturile, rimele citate au fost un veritabil festin lingvistic.
Pe urmele Părintelui Arsenie Boca, pe care îl citează („Fericit cine se-ntoarce și ajunge acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea”), Marian Nazat își are Prislopul său la Islaz, veți citi în carte din ce motiv.
„Copilăria, acest vast teritoriu din care am ieșit cu toții! De unde sunt? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară…”, spunea Saint-Exupéry în Pilot de război. Marian Nazat este din copilărie și din Islaz ca dintr-o țară. A plecat vreodată de acolo?, mă-ntreb…
Închei cu o afirmație din nou personală: cred că lui Marian Nazat i se face o mare nedreptate. Fără a mă erija în „justițiabil” în apărarea unui bărbat în robă, observând însă interviurile din presa online, podcasturile și emisiunile în care apare, constat că majoritatea interlocutorilor săi aduc mereu în prim plan DOAR dimensiunea incontestabilă a procurorului și avocatului Marian Nazat sau îl provoacă la discuții despre „sportul-rege”, uitând că SCRIITORUL MARIAN NAZAT a fost prețuit de „monumente” ale culturii românești contemporane: Octavian Paler, Augustin Buzura, Dinu Săraru și lista poate continua. Să fie la mijloc un fel de argumentum ad ignorantiam? Lipsă de imaginație și atât?
Nu îmi închipui, Doamne ferește, scriind despre cărțile sale, că voi pune tocmai eu, un „fluturaș metaforic”, punctul pe „i”. Însă, dacă lucruri de acest gen nu se așază în matca lor în timpul vieții noastre, atunci când? Și cui i-ar mai putea servi?
