„Trăim în și prin amintire”, spune Ortega y Gasset, à rebours față de imperativul modernității – a trăi în prezent, a trăi exclusiv prezentul. A trăi doar prezentul înseamnă a exclude istoria, a(-și) exclude trecutul, cu multele-i rădăcini înfipte trainic în solul memoriei fiecăruia. Venim de undeva și acest undeva configurează în mentalul fiecăruia un cronotop – un loc anume, asociat unui timp, nu neapărat idealizat, dar aureolat de o lumină care e, întotdeauna, a inocenței copilului și a copilăriei. Este aceasta realitatea eternă a trecutului, activat/rememorat, prin implozie, prin întoarcere în sine, în căutarea paradisului pierdut.
Într-o astfel de călătorie interioară pornește Marian Nazat în Cartea Islazului meu, o călătorie la capătul propriului eu pentru a culege mărgăritarele – locuri, oameni, întâmplări și evenimente care au contribuit, prin desant afectiv, la formarea personalității în dubla ei dimensiune – ca om și ca intelectual.
„Ca un copil al închipuirilor”, „acolo, la Islaz, când eram mic, călătoream des pe Soare”, rememorează maturul, întorcând ocheanul pentru a se vedea în temporalitate, în fragmente și secvențe de timp ce păstrează frumusețea fragrantă a anilor inocenței. A vedea lumea cu ochii copilului/copilăriei echivalează cu a o vedea din unghiul frumuseții, al speranței și încrederii în normalitatea devenirii. Detaliile de viață, strecurate când cu parcimonie, când cu munificență, întotdeauna cu drag de adevărul lumii recuperate de sub tirania timpului devastator, întregesc tabloul acestei lumi surprinse la fruntariile timpului istoric.
„Întoarcerea în satul abecedarului înseamnă întoarcerea în copilărie, la paradisul pierdut”, se confesează memorialistul, adăugând propria nuanță la definiția lui Ion Creangă despre copilărie ca singura veselă și nevinovată.
Marian Nazat nu idealizează o realitate istorică sau politică atunci când vorbește despre frumusețea satului din lunca Dunării, din ținutul Teleormanului, cum, de altfel, niciun memorialist nu o face – nici Ion Creangă, nici Lucian Blaga, nici Octavian Paler. Recuperarea acelui timp al memoriei este afectivă, o experiență proustiană de conservare în artă a unei lumi care dispare ca fumul. De aceea, toți cei care apar, la limita dintre ficțiune și nonficțiune – bunici, unchi, mătuși, copii – tovarăși de joacă, oameni din sat -, poartă o aură pe care le-o pune nostalgia celui care îi reînvie, scoțându-i din lada de amintiri a memoriei recuperatoare.
Evocarea, complexă, cuprinde, în rememorarea personală, și istoria locului. Islaz, localitate atestată documentar la 9 iulie 1569, locul eternizat de istorie prin documentul Proclamația de la Islaz, are, simultan, istoria și mitologia lui. Locul Proclamației fusese ales de Ion Heliade Rădulescu, care, la 9 iunie 1848, „venea în marginea asta de țară să arunce scânteia revoluției ce cuprinsese întreaga Europă”. Locul era preferat, întrucât militanții români erau, aici, mai feriți de ochiul vigilent al oficialităților, dar și pentru că „autoritățile venetice de la București nu aveau cum să-i împiedice să-și pună în aplicare planurile îndrăznețe”.
Cu istoria și legendele locului crește și copilul Marian Nazat, cel care, de pe coperta cărții, iscodește curios și inocent lumea. Deși născut la Topraisar, în Dobrogea, unde mama lui era învățătoare, el va copilări în acest sat, un adevărat ținut miraculos, populat cu ființe de basm, cu întâmplări care-i înflăcărează imaginația.
Etapele vieții și ipostazele ființei nu sunt segmente separate, văzute consecutiv sau cauzal, ci trăiesc/sunt trăite în simultaneitatea lor ardentă, întrucât maturul îi conține pe toți, incluși în templul personalității, avatari ai eului ce-și caută, odată cu paradisul pierdut, adevărul propriu, sinele universal și etern.
Marian Nazat are fragranța exprimării exacte a unor detalii și nuanțe ale infinitezimalelor sufletești, privite în inefabilul lor imponderabil: „În dimineața ce se năruie acum sub toropeala verii, trăiesc o stranie revelație. Și-n ciudata revelație îmi pare că subconștientul nu-i altceva decât câinele din copilărie”. Alteori, în poezia frazelor – „Odată, să fi avut vreo cinci ani, pe înserate, m-am adunat nițel tulburat sub poala-i mistică. Rătăcisem pe valea dinspre Olt până târziu, însoțind lunecarea soarelui în abisul de întuneric. (…) Din smârcurile gătite în rochii de mătasea-broaștei se ridicau duhuri de smoală, și iarba foșnea gușterește. Păsările își măriseră trupurile, gușile le atârnau înspăimântător, aproape că atingeau pământul zbârcit, iar clonțurile alungite ferfenițau aerul în bucăți roșiatice, picurând sânge. M-am ascuns de nălucirile astea în brațele ocrotitoare ale bătrânei și nu știu cum s-a întâmplat, dar, în clipa aia, mi s-a arătat moartea. N-avea un chip anume, nu sunt în stare s-o descriu, m-a luat prin surprindere. Ceva, ca un fior, mi-a despicat ingenuitatea și, pe loc, am realizat că toți suntem arvuniți morții neînduplecate. (…) M-a podidit plânsul și-n șiroaiele de lacrimi s-a destrămat pe dată copilăria mea” – se armonizează lumea cea mare cu lumea eului, care presimte fiorul existenței, lăsându-se, intuitiv, înfiorat de tensiunea gravă a clipei.
Cartea Islazului meu este cartea copilăriei și a vieții lui Marian Nazat – proclamația lui de iubire pentru pământul care l-a crescut, pentru oamenii care i-au luminat calea. Din ce în ce mai puține, astfel de mărturii sunt necesare astăzi pentru a concretiza ideea mitică a omului ca un arbore sacru care are prezent, trecut și viitor, având, totodată, aspirația ascensiunii spre înalt, verticala care unește, în același simbol, dimensiunile cerului și ale pământului.
