MOTTO:

                                           „Plecarea   mea   din   Lisa   a   fost,   poate,   o   şansă.                                                      Dar, probabil, fără a pierde nu învăţăm să preţuim.”

                                                            Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna     

      

La 4 iulie 2022 ar fi împlinit 96 de ani… „Ați mai fost la Lisa?” îl  întrebam adesea, spre sfârșitul vieții sale. Stătea nițel pe gânduri, privirea i se înnegura deodată și răspunsul venea ca o tânguire: „Nu mai am pe nimeni acolo, doar amintiri roase și ele de molii…” Întorcea capul și mai cerceta încă o dată, de parcă l-ar fi văzut întâia oară, tabloul în care tatăl lui, soldat fiind, era călare pe un bidiviu de poveste și se lupta cu un balaur. Și tăceam amândoi, mi se părea că toate cuvintele au pierit…

Mânat de aducerile aminte,  plec la Lisa, locul în care s-a ivit pe lume Octavian Paler, fie-i  pomenit în veci numele ! E vară, gălbuie și înaltă, până la grinda cerului. Crestele Făgărașilor și-au dezbrăcat marama albă, de nea, și și-au  pus straiele gri, cu tivul verde. Aerul  foșnește molatic, împrăștiind miresmele câmpului ca o mângâiere.  Intru în sat și opresc  la  primărie, să  aflu adresa căutată. Ușa este închisă, împrejur nu-i țipenie de om. În curtea vecină zăresc bustul scriitorului  și așa îmi dau seama că am nimerit chiar la Școala gimnazială… „Octavian Paler”. Rămân tulburat în  fața chipului ca o  efigie romană, înveșnicită în tristețe, și aștept să-mi spună ceva. Nimic. Mă doare liniștea aceea compactă dintre noi. Îl  salut cu memoria-mi afectivă sângerând și ne despărțim. La câteva sute de metri ajung la destinație. Pe zidul clădirii  e o placă de marmură albă, îndreptată spre posteritate. O ating cu înfiorare și mă uit pe deasupra gardului. De undeva, de aproape, îi aud vocea inconfundabilă: „Nu e cea în care m-am născut şi pe care am visat-o într-una din nopţi. E o clădire nouă, ridicată  în  1954,  în   anul   morţii  tatei.  De  aceea  nu  mă leagă prea multe de ea. Gândurile mele alunecă spre o casă modestă, construită din bârne, care nu mai există.”[1] Înăuntru, o femeie deretică prin bătătură, indiferentă la întâmplarea de dincolo de poarta ei… Calea Secii e la doi pași. Zilele petrecute în miticul loc „m-au făcut expert în studiul luminii și al norilor aducători de furtună sau de grindină”[2], mi se confesează postum același glas. Și continuă sceptic, cu o gravitate abisală: „Sufletul meu e plin şi azi de aromele copilăriei, chiar   dacă   ea  n-a   fost   idilică.   Mi-am   creat   o   Arcadie proprie, după o reţetă binecunoscută. Copilăria = vârsta de   aur.   Tot   ce   urmează   e   decădere.   Exil.   Nostalgie   a neştiinţei pierdute. Convins ― şi cum aş fi putut să nu fiu? ― că reprezint şi eu categoria intelectualilor care duc cu ei lumina unui sat, am renunţat să-mi dau o explicaţie, alta decât trecerea timpului, pentru ceea ce am simţit de câte ori m-am dus, după moartea părinţilor, în Lisa; că acolo   sunt   mai   străin   decât   în   Bucureşti.   A   trebuit   să îmbătrânesc pentru a mă întreba ce sunt eu, de fapt. Un «dezrădăcinat» autentic? Nu cred; n-aş mai putea suporta de  bunăvoie pacea unui  sat.  Un «adaptat»  la oraş? Nu cred nici asta; un simplu cântat de cocoş ruinează toată experienţa mea de intelectual. Şi cum se face că, născut într-o   lume   extrem   de   practică,   am   ajuns   să   trăiesc aproape somnambulic?

E adevărat, nu-mi pot închipui un Dumnezeu burghez sau un Dumnezeu intelectual. În schimb, un Dumnezeu ţăran îmi pare foarte posibil. Dar aceasta o voi lămuri, poate, altădată.”[3] Pe Acela l-am întâlnit și eu la Islaz, motiv să scriu demult că Dumnezeu este țăran… După  ce a oftat de s-au clătinat munții, mi-a încredințat  ultima-i destăinuire: „În Lisa nu mai am pe nimeni.  Nu mai există acolo decât o casă locuită de fantome. Prefer să-mi iubesc satul de la distanţă. Nu intru în categoria celor care idealizează satul. Paradisul copilăriei mele mirosea a frunză  de nuc, dar mirosea şi a rachiu. În sat, erau cinci cârciumi şi două  biserici. Nu mitologizez, ştiu însă  că în lumea aceea existau nişte valori reale pe care lumea românească, din păcate, le-a pierdut. Existau anumite norme de viaţă, care dădeau sens şi identitate. Lumea aceea era o lume condamnată de istorie, nu putea să reziste în faţa progresului tehnic. S-o fi născut veşnicia la sat, cum zice Blaga, dar se pare că şi veşniciile expiră. Eternitatea asta a satului nu putea dura.”[4]

Nimic nu durează, din păcate, nici veșniciile, nimic din ce e omenesc… M-a năpădit dorul de Octavian Paler, sfredelitor și nelecuit  !


[1] Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Simona Chițan, interviu realizat cu Octavian Paler la 2 iulie 2006 și publicat în volumul 30 de interviuri eveniment