Anii se scurseseră pe nesimițite, mișeii!, și îi împovăraseră pe cei doi bătrânei cu beteșuguri și aleanuri cât nu puteau căra în spinările gârbove. În bătătura lor încă neastupată de bălării, vara li se părea fără mărginire. Pe poartă arar mai pășea picior străin, oamenii se împuținaseră dintr-odată și satul își primea resemnat și costeliv soarta tristă. Soarele pripea a ploaie, o fierbințeală făcea ca toate lucrurile să tremure în aer, deșirate și nechenăruite.
– Parcă am vedenii, mă, omule, zise Ioana. Mă chiorăsc așa în zare, la viața ce ni s-a dus ca o cățea turbată și zăresc umbre goale. Mi s-a lăsat o ceață groasă pe ochi, doar nu m-o încolți…(se feri să rostească numele aducător de stricăciune veșnică)
– De, mă, muiere, că destul te-ai bucurat și de limpezime, ce-oi vrea la 80 de ani ? se miră Panait. Și nu mai cobi, mai ho cu boscorodelile, să nu te ajungă dindărăt!
– Ce proastă am fost că te-am luat ! răbufni ea, stârnită de perdaful moșului. Eram cea mai frumoasă din mahala și ai mei voiau să mă dea după unul cu avere. Însă nici noi nu eram săraci, aveam pământuri și la Olt, și la Verdea, plus loturile alea de la Nisipuri. Dracu’ m-a îmboldit spre tine, nici chipeș, nici bogat. Și negricios pe deasupra! își vărsă năduful mai vechi femeia.
– Ce tot îndrugi acolo? Mai tacă-ți fleanca, meliță fărâmată! De unde scorniși ditamai parascovenia, uitași cum te-am dus la altar ? Ca ieri fu… Pe la asfințit, mai știi?, săream în șaua murgului cel alb, o mândrețe de armăsar, și porneam pe linii, ridicând țărâna până în vârful duzilor rotați. Puneam flinta pe grumazul animalului, cu țeava între urechile lui, și trăgeam în văzduh, să afle vecinii că Panait are un foc la inimă. Ehe, mă ardea o vâlvătaie la lingurică și nu-i găseam neam leacul, simțeam că mă preface în scrum. Mi se aprinseseră călcâiele după tine, bată-te Maica Precista, îți licăreau ochii de credeam că sunt stelele din Carul Mare. Și coada neagră și lungă pe care o purtai când în față, când în spate, de mă secai la suflet. Visam mereu că te cuprind de mijloc, că îți despletesc părul mătăsos și îți mângâi trupul neînceput… Da’ chiar, tu de ce nu intrai în obor la trecerea mea pe uliță? Și-ți mai dădeai și cu busuioc pe la țâțe, de m-apucau pandaliile și mă băgai în boală ! Celelalte fete o zbugheau speriate în dosul ogeacului ori de câte ori slobozeam câte un plumb încins, numai tu mă înfruntai în ciudă, semeață și râzăreață. Că doar nu te înghiontea Împielițatu’ de la spate? o răstignea pe jarul de demult Panait și pufăia printre dinții lipsă.
– Ce prostii mai risipești, omule ! Îmi plăcea nebunia ta, că nu mai era altul să gonească pe cal cu pușca în vânt, de-i sculai și pe răposați din groapă ! Te lătrau câinii, găinile se pitulau în șopru, orice vietate căpia, fiindcă te abăteai ca o furtună din senin. Așa că îmi căzuseși cu tronc, cu privirea ta zbârlită și focoasă, da’, zău, c-am fost o proastă! repetă femeia înadins, de-a naibii, ca să-și necăjească bărbatul, deși mai simțea că inima îi zvâcnește ca odinioară.
– Te trăsnește Dumnezeu, muiere neroadă ! Ți-am făcut doisprezece plozi, nu apucai să-l înfeși pe unu’, că altu’ ciocănea în geamul odăii…
– Mai taci, spurcatule, că mâine te cheamă la ceruri Ăl’ de Sus și atunci să te văd pe unde scoți cămașa! De nu te-o ademeni Necuratu’… Că mi-aduseși aminte, păgânule !, din doisprezece prunci ne-au rămas jumătate, șase s-au stins la înțărcare. Mă tot gândesc, ne-o fi blestemat cineva, că prea erai nesocotit la minte în tinerețe. Nimeni nu-ți încăpea în voie și iute îl mai înghesuiai în praf și-n sudălmi aspre pe nenorocitul care îți pica în palmă. Te chercheleai și scăpărai din te miri ce, urât arțag aveai, mă, zănaticule ! Noroc că te-au potolit necazurile, mersul ăla la cimitir cu tronurile de-o șchioapă pe umăr ți-a domolit melicul…
Furtuna înceta brusc și din ochii veștejiți ai octogenarilor uitați pe o prispă dăulată se prelingeau lacrimi uscate și amare. Își jeleau odraslele duse înainte de soroc… Un clopot spărgea tihna încremenită a zilei de vară. O altă zi de prisos.
– Auzi, s-a mai prăpădit cineva. Al miertii, a scăpat de gâlceavă și de daraveri ! Că nu ne mai ia și pe noi, că m-am săturat să țin umbră pământului degeaba, răbufni Panait și-și cercetă muierea cu o sticlire jucăușă în rotocoalele de sub sprâncenele cernite.
*
Ioana și Panait au trăit aievea în satul bunicilor mei și poate că dialogul acesta s-a petrecut cândva, ori poate că nu. Cine mai e stăpân pe de-a-ntregul peste amintirile lui ? Lumea lor mi s-a ivit deodată la nunta fetei lui Marcel, prietenul neasemuit al copilăriei mele de basm… Amintirea ei mi-a încălzit ascunzișurile lăuntrice, tulburate de un București noptatic mai dihai ca chipul Belzebuthului. Cu clădiri dărăpănate și mizere, cu străzi năpădite de gunoaie, un oraș mâncat de scorbut. Și haitele de adolescenți beți și drogați, eșuați pe un promontoriu al pierzaniei, copii ai ratării…
Ce dor îmi e de povestea de adineauri !