În urmă cu câteva săptămâni, Sever Voinescu scria în Evenimentul zilei despre jurnalul unui personaj prea puțin cunoscut în deșertul cultural de azi. Cartea se numește Admirabila Tăcere și a apărut în 2015 la editura clujeană Eikon. Mărturisitorul este Alexandru Mironescu, personalitate emblematică a mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, motiv pentru care a și fost condamnat la închisoare în perioada 1958-1963. (Experiența concentraționară îl va determina să spună că „toată viața am umbat, ca Diogene, după oameni și am găsit câțiva; la pușcărie mai mulți decât îmi închipuiam”. Și asta în condițiile în care destinul l-a pus față în față cu „cretini, stupizi, proști, nebuni, maniaci, atrofiați, tâmpiți, gușați, perverși, răi, schizofrenici, tot universul teratologic.”) Un tip cu doctorate în filosofie la Sorbona și București, deși absolvise științele exacte, un spirit enciclopedic, care nu se sfiește să noteze la un moment dat, după ce ascultase la Europa Liberă o emisiune dedicată aniversării a 60 de ani de la nașterea celebrului Mircea Eliade, că „pot să spun, cu toată simplitatea, că odată și odată despre mine se va putea vorbi mai mult și mai substanțial”. „Omul-de-știință-gânditor-creștin-ortodox”, cum îi plăcea să fie „portretizat” (aflăm de la Andrei Paleolog, care l-a cunoscut îndeaproape), s-a înșelat amarnic, de vreme ce postumitatea l-a uitat mai repede decât se cuvenea.
Volumul cuprinde însemnările unui intelectual extrem de atent la lumea din jur, ale cărui frământări și puseuri de luciditate ne ajută să înțelegem mai bine o epocă de relativ dezgheț politic în România comunistă. Dar și stupiditățile, absurditățile unui regim care una vorbea și alta fuma, expresie lansată de Tudor Arghezi într-o discuție cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Atunci, la întâlnirea cu pricina, poetul a observat că liderul comunist, în timp ce făcea apologia noii orânduiri importate din URSS, bea tutun… american. Apropo de marele scriitor, diaristul îi dedică un loc special și nu se sfiește să remarce : „Am ascultat cu emoție totuși, cu o emoție străbătută de o undă de tristețe, vestea morții lui Arghezi. Ce-ar fi fost dacă ar fi stat drept, în picioare drept.(…) Spune, omule, dacă face, dacă e vreun preț omenesc care să te îndreptățească să arunci perlele din tine porcilor ! (…) Arghezi e un mare poet al… cuvintelor, nu al cuvântului, un mare poet al cuvintelor… potrivite, cum el însuși și-a spus, și va rămâne în literile românești ca un fel de Victor Hugo, o genială caterincă. Cât despre faima… universală, cei care vorbesc de ea, nu știu ce e aia…” De aceea, poate, „Viața, experiența însă m-au despărțit de familia intelectualilor. Ei sunt niște avocați. Ei se încumetă să vorbească despre orice și chiar să susțină orice.” Vasăzică, nicio schimbare, nu la fel se petrec și acum lucrurile cu intelighenția neoașă, în frunte cu alde Liiceanu, exemplul cel mai obscen al duplicității ? Iar „răul capătă o virulență teribilă când se înarmează cu teorii și principii. Consecințele devin incalculabile.” Căci „nu există situație logică, ridicolă, grotescă pentru care să nu se găsească lichele.”
Iar trecerea în neființă a unor nume ca Sadoveanu, Călinescu și Vianu îi provoacă autorului o stare oarecum confuză: „Nici cu ei nu era cine știe ce grozăvie, dar mai circulau niște firme, niște citate, niște cădelniți, dar acum iată pustiul. Ca în toate republicile socialiste dirijate, în cap cu împărăția sovietică.(…) Văd că nici aprozarurile, nici birturile, nici fabricile chiar nu dau rezultate, dirijate, darămite cultura ! Cultura fără libertate, moarte sigură !” Ehe, sărmane Alexandru Mironescu, n-ai prins vremurile astea, postcomuniste, postculturale… Apropo, știți ce este socialismul ? „Drumul cel mai lung către capitalism”. Iar comunismul, un „instrument în mâna rușilor, de dominare și cucerire a lumii.”
Fin observator, ni-i descrie pe câțiva dintre locatarii pe veci ai Pantheon-ului românesc astfel:
– Octavian Goga „era un domn în relațiile cu oamenii, cunoscând și teoretizând «distanțele» în aceste raporturi. În Transilvania, pe vremea Iui, a fi domn era un fel de echivalent al grofului, era un soi de seigneurie fără blazon definit, dar echivalentul primei trepte de noblețe. Pe cât n-a făcut parte din boemă, iar dacă a băut și a mâncat a făcut-o ca un connaisseur. Se îmbrăca la Neuwirth, cel mai mare croitor din București, purta numai stofă englezească, un Mercedes-Benz cât o locomotivă, valet, o afabilitate gradată, nuanțată după oameni, iar soția sa era une grande dame. Era un om fermecător”;
– Tudor Arghezi avea stilul specific „al omului care are conștiința singularității lui și curând – foarte probabil – conștiinta geniului său. Nu vorbea, firește, despre așa ceva, nici nu afișa în vreun fel. Dar era Iimpede, în raporturile cu oamenii, că interior era pe poziția singularității, a geniului său. De aici, foarte probabil, si conștiința că i se cuvine totul sau, dacă nu chiar totuI, în orice caz mult mai mult decât erau ceilalți dispuși să ofere”;
– Pamfil Șeicaru „în relațiile cu oamenii se comporta ca un brasseur d`affaires și chiar când discuta chestiuni cu un caracter intelectual, mai ales cu implicații politice, substratul și obiectivele erau tot ale unei acțiuni, într-un fel sau altul, rentabile”;
– Camil Petrescu „era direct, intelectual înclinat Ia abstracțiuni, extrem de susceptibil și mereu sur Ie qui vive, gata să sară pe o idee, pe o împunsătură, suferind dintr-un complex de superioritate pe care ar fi dorit-o indiscutabilă, fire dictatorială, tiranică chiar, pare-se mai ales cu femeile (…?) ori drăguț pe un fond arid, uscat. Dialogul, din pricina surzeniei, era mai mult un monolog de soubresaut-uri, de intervenții precipitate, de intrări și ieșiri din sine, ținând prea puțin seama de partener, pe care, de altfel, chiar cu aparatul pe care îl folosea ca să audă, am impresia că îl percepea mai mult ca pe un aparat de radio bruiat. Foarte intolerant față de oameni ca și față de idei și vindicativ până în pânzele albe; neiertător într-o formă înspăimântătoare”;
– Eugen Ionesco nu-l prea interesează, întrucât „ca om îl văd plutind într-un vag. Nu aderă la nimic. E flasc, e puhav, ca și la înfățișare. Cunosc oameni care, dând mâna, pun în fața mea ceva buretos, puhav, ceva moale ca o meduză, ceva mort. Mă uit la înfățișarea Iui fizică și văd o lipsă de tonus, un pachet de untură ramolită de un mediu căldicel. El se joacă în scris, mai ales în Jurnal, în articole, în pamflete. În Occident, din când în când a spus despre rușii ăștia care acolo s-au bucurat de o inexplicabilă atenție și favoare câteva lucruri de curaj. Ce impresie însă pot produce ele unor oameni ca noi, ca mine, care i-au cunoscut atât de consistent? Eugen Ionesco îmi apare ca un «erou» foarte bine păzit și confortabil așezat, care trage în ținta de carton dintr-un pavilion din iarmaroc, cu un pușcociu a cărui săgeată are în vârf ventuza de cauciuc. Ori rușii pun niște probleme de o complexitate, de o virulență, de o seriozitate față de care pușcociul lui Ionesco e o glumă. De altfel, chiar cu propriile Iui probleme, care bine judecând au un caracter caricatural, cochetează și glumește, în contextul occidental și într-o anume ambianță, el stârnește un interes. Înteleg, și până Ia un punct chiar îl prețuiesc, dar nu pot să spun că aspectele acestea pătrund sau ramân în aria preocupărilor mele majore. Apoi, Ionesco este unul din cei mai fricoși oameni pe care i-am cunoscut în viața mea. Un iepure are încă ceva eroic în substanța lui în comparație cu Ionesco, așa că…
Mărturisesc, fără nicio ironie și fără absolut niciun sentiment disprețuitor, că oameni de felul acesta nu mă interesează. Individualități, dar nu personaIități; geniali, poate, dar nici eroi, nici martiri, nici candidați la vreo sfințenie. Un autor de teatru, o carte de vizită într-o zonă a culturii, a unei culturi unde realizările se judecă în raport cu alte realizări, după criterii artificioase în sensul unor criterii care au căpătat o valabilitate rezumată în incinta unui Bloc-Turn. Mie însă asemenea socoteli nu prea îmi spun mare Iucru”.
Ieșind din spațiul natal, Alexandru Mironescu constată că „lumea e literalmente otrăvită, aiurită, înnebunită de filosofii, de concepții, de ideologii, de filme, de o literatură a dezordinii, a aiurelilor, a absurdului, a neantului, a disoluției, a tuturor confuziilor posibile și imaginabile.” Ca-ntotdeauna, nu ? Parcă azi ar fi altfel… Îndeosebi azi.
Pline de miez sunt constatările despre femei, „o rasă deosebită de oameni”, care „vorbesc mult, chiar când tac, dar rămân pentru noi nerezumabile” și care „chiar într-o adversitate, se înțeleg reciproc, comunică între ele, nu atât prin cuvinte, cât prin sentimentul profund că aparțin aceluiași cin, ca unui soi de inexplicabilă masonerie. Consensul femeilor are un caracter de universalitate și de veșnicie, care nu există în cinul bărbaților, unde, e adevărat, se realizează o unitate în diversitate, dar ca o algebră a unor consonanțe, a unor complementarități care sporesc, care îmbogățesc o realitate, o substanță. Substanța în care sunt decupate femeile pare să fie dată o dată pentru totdeauna, ca o sumă invariabilă. Portretul unei femei, în mod profund, este al tuturor femeilor, din trecut, din prezent, din viitor.”
Ca o concluzie, autorul însemnărilor recunoaște resemnat că „sunt uneori literalmente înspăimântat de gradul de inconștiență și de iresponsabilitate pe care îl pot atinge femeile, mă refer firește Ia cele mai deosebite. Le văd uneori atât de absente din complexitatea vieții în care trăim încât rămân perplex.(…)
Bărbatului îi e mai ușor să fie și un Om, în vreme ce femeia e teribil de solidară cu fizionomia ei specifică de femeie. Ea apare parcă pecetluită, claustrată, înzidită în figura ei foarte proprie și ca într-o tragică imposibilitate de a o escalada. Într-un fel, această solidaritate extremă cu monologul ei interior apare un simptom definitoriu al nebuniei, chiar patologic vorbind. De aceea, foarte mulți bărbați vorbind despre femei – unii despre soții – spun: e nebună ! Evident, «nebunia» aceasta fiind atât de generală și istoric permanentă, femeile sunt niște «nebuni» în libertate și în nestânjenită desfășurare și eficiență.(…) Ca să poți trăi un timp îndelungat cu o femeie, nu văd altă soluție decât a încerca s-o modelezi, s-o transformi. Dar tocmai aici apare dificultatea enormă a problemei, pentru că femeia nu e un aluat modeIabil”. Așa că „femeile, cu adevărat, sunt o rasă specială de oameni” ! Oho, și ce rasă ! În consecință, „oricât de mare ar fi suferința unui monah pentru că n-a cunoscut femeia, nu poate fi atât de mare ca a aceluia care a cunoscut-o”… Parcă o și aud mustrându-mă cu îngăduință: „Mânca-te-ar mântuirea, frate !” Deși nu-i sunt frate, ci întemeietor de cin, prin coasta mea detașabilă pe veci. Una peste alta, „femeia – acesta e adevărul nemăsluit – se simte iubită numai dacă fiecare act sexual este un viol, o manifestare agresivă de posesiune. Dacă intervin oboseli, rutine, dacă devine un fapt mai mult sau mai puțin divers, atunci complicațiile devin aproape iremediabile”. Iar am fluierat în biserică. Mă furișez în vârful picioarelor și mă retrag vinovat, pipăindu-mi locul lipsă din corsetul costal. Noroc că pe vremea aia, adică prin 1970, feminismul nu devenise atât de agresiv –comic ca acum… Și nici „nu știam pe atunci că nu poți alunga un gând negru dintr-o minte de femeie.”[1]
Lectura jurnalului mironescian este captivantă și instructivă, dincolo de niște imperfecțiuni gramaticale inexplicabile, o apariție necesară și binevenită în librăriile noastre. Dorința testamentară a defunctului trebuie ținută minte în spațiul acesta de „bârfeală, calomnie, spurcare a omului, terfelire și insultă”: „Să nu scrie niciodată despre mine vreunul din aceia care m-au cunoscut și au cunoscut activitatea mea, dar au avut lașitatea să nu pomenească absolut de ea.”
––––––––––––––––––-
[1] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor