• avocat
  • scriitor
  • publicist

Admirabila Tăcere mironesciană !

       În urmă cu câteva săptămâni, Sever Voinescu scria în Evenimentul zilei despre jurnalul unui personaj prea puțin cunoscut în deșertul cultural de azi. Cartea se  numește Admirabila Tăcere  și a apărut în 2015 la editura clujeană Eikon. Mărturisitorul este Alexandru Mironescu, personalitate  emblematică a mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, motiv  pentru care a și fost condamnat la închisoare în perioada 1958-1963. (Experiența concentraționară îl va determina să spună că „toată viața  am umbat, ca Diogene, după oameni și am  găsit câțiva; la pușcărie  mai mulți decât îmi închipuiam”. Și asta în condițiile în care destinul l-a pus față în față cu „cretini, stupizi, proști, nebuni, maniaci, atrofiați, tâmpiți, gușați, perverși, răi, schizofrenici, tot  universul  teratologic.”) Un tip cu doctorate în filosofie  la Sorbona  și București, deși absolvise științele exacte, un spirit enciclopedic, care nu se sfiește să noteze la un moment dat, după ce ascultase la Europa Liberă o emisiune dedicată  aniversării  a 60 de ani de la nașterea celebrului Mircea Eliade, că „pot să spun, cu toată  simplitatea, că odată și odată despre  mine se va putea vorbi mai mult și mai substanțial”. „Omul-de-știință-gânditor-creștin-ortodox”, cum îi plăcea să  fie „portretizat” (aflăm de la Andrei Paleolog, care l-a cunoscut îndeaproape), s-a înșelat amarnic, de vreme ce postumitatea l-a  uitat mai repede decât se cuvenea.

Volumul cuprinde  însemnările  unui intelectual extrem de atent la lumea din jur, ale cărui frământări și puseuri de luciditate  ne ajută să înțelegem mai bine o epocă de relativ  dezgheț politic  în România comunistă. Dar și stupiditățile, absurditățile unui regim care  una vorbea și alta fuma, expresie lansată de Tudor Arghezi într-o discuție cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Atunci, la întâlnirea cu pricina, poetul a observat că liderul comunist,  în timp ce făcea apologia noii orânduiri importate din URSS, bea tutun… american. Apropo de marele scriitor,  diaristul îi dedică un loc  special și nu se sfiește să remarce : „Am ascultat cu  emoție totuși,  cu o emoție străbătută de o undă de tristețe,  vestea morții lui Arghezi. Ce-ar fi fost dacă ar fi  stat drept, în picioare drept.(…) Spune, omule, dacă face, dacă e vreun preț omenesc care să te îndreptățească  să arunci perlele din tine porcilor ! (…) Arghezi  e un mare poet al… cuvintelor, nu al cuvântului, un  mare poet al cuvintelor… potrivite, cum el însuși și-a spus, și va rămâne în literile  românești ca un fel de Victor Hugo, o genială caterincă. Cât despre faima… universală, cei care vorbesc de  ea, nu știu  ce e aia…” De aceea, poate, „Viața, experiența însă m-au  despărțit de  familia  intelectualilor. Ei sunt niște avocați. Ei se încumetă să vorbească  despre orice  și chiar să susțină orice.” Vasăzică,  nicio schimbare, nu la fel se petrec și acum lucrurile cu intelighenția neoașă, în frunte cu  alde Liiceanu, exemplul  cel  mai obscen al duplicității  ? Iar „răul capătă  o virulență  teribilă când  se înarmează cu teorii și principii. Consecințele devin incalculabile.” Căci „nu există situație logică, ridicolă, grotescă  pentru care să nu se găsească lichele.”

Iar trecerea în neființă a unor nume ca Sadoveanu, Călinescu și Vianu îi provoacă autorului o stare oarecum confuză: „Nici cu ei nu era cine știe ce grozăvie, dar mai circulau  niște firme, niște citate, niște cădelniți, dar acum iată  pustiul. Ca în toate republicile socialiste  dirijate, în cap cu  împărăția  sovietică.(…) Văd că nici aprozarurile, nici birturile, nici fabricile  chiar nu dau rezultate, dirijate, darămite cultura ! Cultura  fără libertate, moarte sigură !” Ehe, sărmane Alexandru Mironescu,  n-ai prins  vremurile astea, postcomuniste, postculturale… Apropo, știți ce este socialismul ? „Drumul cel mai lung către capitalism”. Iar comunismul, un „instrument în mâna rușilor, de  dominare și cucerire a lumii.”

Fin observator, ni-i descrie pe câțiva dintre locatarii pe veci ai Pantheon-ului românesc  astfel:

– Octavian Goga „era un domn în relațiile cu oamenii, cunoscând și teoretizând «distanțele» în aceste raporturi. În Transilvania, pe vremea Iui, a fi domn era un fel de echivalent al grofului, era un soi de seigneurie fără blazon definit, dar echivalentul primei trepte de noblețe. Pe cât n-a făcut  parte din boemă, iar dacă a băut și a mâncat a făcut-o ca un connaisseur. Se îmbrăca la Neuwirth, cel mai mare croitor din București, purta numai stofă englezească, un Mercedes-Benz cât o locomotivă, valet, o afabilitate gradată, nuanțată  după oameni, iar soția sa era une grande dame. Era un om fermecător”;

– Tudor Arghezi avea stilul specific „al omului care are conștiința singularității lui și  curând – foarte probabil – conștiinta geniului său. Nu vorbea, firește, despre așa ceva, nici nu afișa în vreun fel. Dar era Iimpede, în raporturile cu oamenii, că interior era pe poziția singularității,  a geniului său. De aici, foarte probabil, si conștiința că i se cuvine totul sau, dacă nu chiar totuI, în orice caz mult mai mult decât erau ceilalți  dispuși să  ofere”;

– Pamfil Șeicaru „în relațiile cu oamenii se comporta ca un brasseur d`affaires și chiar când discuta chestiuni cu un caracter intelectual, mai ales cu implicații politice, substratul și obiectivele erau tot ale unei acțiuni, într-un fel sau altul, rentabile”;

– Camil Petrescu „era direct, intelectual înclinat Ia abstracțiuni, extrem de susceptibil și mereu sur Ie qui  vive, gata să sară pe o idee, pe o împunsătură, suferind dintr-un complex de superioritate pe care ar fi dorit-o indiscutabilă, fire dictatorială, tiranică chiar, pare-se mai ales cu femeile (…?) ori drăguț pe un fond arid, uscat. Dialogul, din pricina surzeniei, era mai mult un monolog  de soubresaut-uri, de intervenții precipitate, de intrări și ieșiri din sine, ținând prea puțin seama de partener, pe care, de altfel, chiar cu aparatul pe care îl folosea ca să audă, am impresia că îl  percepea mai mult ca pe un aparat de radio bruiat. Foarte intolerant față de oameni ca și  față de idei și vindicativ până în pânzele albe; neiertător într-o formă înspăimântătoare”;

– Eugen Ionesco nu-l prea interesează, întrucât „ca om îl văd plutind într-un vag. Nu aderă la nimic. E flasc, e puhav, ca și la înfățișare. Cunosc oameni care, dând mâna, pun în fața mea ceva buretos, puhav, ceva moale ca o meduză, ceva mort. Mă uit la înfățișarea Iui fizică și  văd o lipsă  de tonus, un pachet de untură ramolită de un mediu căldicel. El se joacă în scris, mai ales în Jurnal, în articole, în pamflete. În Occident, din când în când a spus despre rușii ăștia care acolo s-au bucurat de o inexplicabilă atenție și favoare câteva lucruri de curaj. Ce impresie însă  pot produce ele unor oameni ca noi, ca mine, care i-au cunoscut atât de consistent? Eugen Ionesco îmi apare ca un «erou» foarte bine păzit și confortabil așezat, care trage în ținta de carton dintr-un pavilion din iarmaroc, cu un pușcociu a cărui săgeată are în vârf ventuza de cauciuc. Ori rușii pun niște probleme de o complexitate, de o virulență, de o seriozitate față de care pușcociul lui Ionesco e o glumă. De altfel, chiar cu propriile Iui probleme, care bine judecând au un caracter caricatural, cochetează și glumește, în contextul occidental și într-o anume ambianță, el stârnește un interes. Înteleg, și până Ia un punct chiar îl prețuiesc, dar nu pot să spun că aspectele acestea pătrund sau ramân în aria preocupărilor mele majore. Apoi, Ionesco este unul din cei mai fricoși oameni pe care i-am cunoscut în viața mea. Un iepure are încă ceva eroic în substanța lui în comparație cu Ionesco, așa că…

Mărturisesc, fără nicio ironie și fără absolut niciun sentiment disprețuitor, că oameni de felul acesta nu mă interesează. Individualități,  dar nu personaIități; geniali, poate, dar nici eroi, nici martiri, nici candidați la vreo sfințenie. Un autor de teatru, o carte de vizită într-o  zonă a  culturii, a unei culturi unde realizările se judecă în raport cu alte realizări, după criterii artificioase în sensul unor criterii care au căpătat o valabilitate rezumată în incinta unui Bloc-Turn. Mie însă asemenea socoteli nu prea îmi spun mare Iucru”.

Ieșind din spațiul natal, Alexandru Mironescu constată că „lumea e literalmente otrăvită, aiurită, înnebunită de filosofii, de concepții, de ideologii, de filme, de o literatură a dezordinii, a  aiurelilor, a absurdului, a neantului, a disoluției, a tuturor  confuziilor posibile  și imaginabile.” Ca-ntotdeauna, nu ? Parcă  azi ar fi altfel… Îndeosebi azi.

Pline de miez sunt constatările despre femei, „o rasă deosebită de   oameni”, care „vorbesc mult, chiar când tac, dar rămân pentru noi nerezumabile” și care „chiar într-o adversitate, se înțeleg reciproc, comunică între ele, nu atât prin cuvinte, cât prin sentimentul  profund că   aparțin aceluiași cin, ca unui soi de  inexplicabilă  masonerie. Consensul femeilor   are un caracter de universalitate și de veșnicie, care nu  există în cinul bărbaților, unde, e adevărat, se realizează o  unitate în diversitate, dar ca o algebră a unor consonanțe, a unor complementarități care sporesc, care îmbogățesc o realitate, o substanță. Substanța în care  sunt decupate femeile pare să fie dată o dată pentru  totdeauna, ca o sumă invariabilă. Portretul unei femei, în  mod profund, este al tuturor femeilor, din trecut, din  prezent, din viitor.”

Ca o concluzie, autorul  însemnărilor recunoaște resemnat  că „sunt uneori literalmente înspăimântat de gradul  de inconștiență și de iresponsabilitate pe care îl pot atinge femeile, mă refer firește Ia cele mai deosebite. Le văd uneori atât de absente din complexitatea vieții în  care trăim  încât  rămân perplex.(…)

Bărbatului îi e mai ușor să fie și un Om, în vreme ce femeia e teribil de solidară cu fizionomia ei specifică de femeie. Ea apare parcă pecetluită, claustrată, înzidită în figura ei foarte proprie și ca într-o tragică imposibilitate de a o escalada. Într-un fel, această solidaritate extremă   cu monologul  ei interior apare un simptom definitoriu al  nebuniei, chiar patologic vorbind. De aceea, foarte mulți bărbați  vorbind despre femei – unii despre soții – spun: e nebună ! Evident, «nebunia» aceasta fiind atât de generală și istoric permanentă, femeile sunt niște «nebuni» în libertate și în nestânjenită desfășurare și eficiență.(…) Ca să poți trăi un  timp îndelungat cu o femeie, nu văd altă soluție decât a încerca s-o modelezi, s-o transformi. Dar tocmai aici apare dificultatea enormă a problemei, pentru că femeia nu e un aluat modeIabil”. Așa că „femeile, cu adevărat,  sunt o rasă specială de  oameni” ! Oho,  și ce rasă ! În  consecință,   „oricât  de mare ar fi suferința unui monah pentru că n-a cunoscut femeia, nu poate fi atât de mare ca a aceluia care a cunoscut-o”… Parcă  o și aud mustrându-mă cu îngăduință: „Mânca-te-ar mântuirea, frate !” Deși nu-i sunt frate, ci întemeietor de cin, prin coasta mea detașabilă  pe veci. Una peste alta, „femeia – acesta e adevărul nemăsluit  – se simte iubită numai  dacă fiecare act sexual este un viol, o manifestare agresivă de posesiune. Dacă intervin oboseli, rutine, dacă devine un fapt mai mult sau mai puțin divers, atunci complicațiile devin aproape iremediabile”. Iar am fluierat în biserică. Mă  furișez în vârful picioarelor și mă retrag vinovat, pipăindu-mi locul lipsă din corsetul costal. Noroc că pe vremea aia, adică prin 1970, feminismul nu devenise atât de agresiv –comic ca acum… Și nici „nu știam pe atunci că nu poți alunga un gând negru dintr-o minte de femeie.”[1]

Lectura jurnalului mironescian este captivantă și instructivă, dincolo de niște imperfecțiuni gramaticale inexplicabile, o apariție necesară și binevenită în librăriile  noastre. Dorința testamentară a  defunctului trebuie ținută minte în spațiul acesta de „bârfeală,  calomnie, spurcare a omului, terfelire și insultă”: „Să nu  scrie niciodată despre mine vreunul din aceia care m-au cunoscut  și au  cunoscut activitatea  mea, dar au avut lașitatea să nu pomenească absolut de ea.”

––––––––––––––––––-

 

[1] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

10 februarie, 2025

În urmă cu câteva săptămâni, Sever Voinescu scria în Evenimentul zilei despre jurnalul unui personaj p

6 februarie, 2025

În urmă cu câteva săptămâni, Sever Voinescu scria în Evenimentul zilei despre jurnalul unui personaj p

3 februarie, 2025

În urmă cu câteva săptămâni, Sever Voinescu scria în Evenimentul zilei despre jurnalul unui personaj p

Articole similare

Scamatorii despuierii economico-financiare a României
VIZUALIZARI
Reflecții despre bătrânețe
VIZUALIZARI
Prezidențiabilii și poporul
VIZUALIZARI
Moartea unui spion legendar
VIZUALIZARI
Un posibil scenariu
VIZUALIZARI
Repetabila istorie electorală...
VIZUALIZARI
Statul eșuat
VIZUALIZARI
O poveste de demult cu Crin Antonescu
VIZUALIZARI
Trezirea din buimăceala postelectorală
VIZUALIZARI
O decizie ca un prohod
VIZUALIZARI