MOTTO:
„Săraru-i nume de boier
Din olteneasca Slătioara,
Deși-i mai mult țăran de Olt,
Care-a iubit cartea şi ţara.”
Nicolae Rotaru, La o lansare
Opresc la Slătioara, în dreptul unei porți maramureșene. Ușa este deschisă. Pășesc într-o grădină paradisiacă, de-un verde crud îmbătător și îmbietor. O magnolie se pregătește să-și deschidă corola. Urc nițel, înspre pâlcul de „mesteceni albi, cădelnițând frunzare”[1]. Între pomii dragi sufletului meu zăresc crucea scriitorului și omului de cultură niciodată plecat din satul natal. „Aici odihnește Dinu Săraru” citesc pe lemnul ce ne însoțește pe fiecare dincolo. Ceva mai departe, în Dealul Oarbei, se află un mic omagiu adus de neamul Sărarilor ctitorilor și țăranilor din Sacoț, cu o inscripție pe măsura orgoliului locuitorilor din zonă: „Această cruce s-a ridicat în anul în care Împăratul Napoleon s-a întâlnit cu Țarul Alexandru”[2]… De undeva, din pământul împrimăvărat, de sub lespedea eternității parcă aud vocea Maestrului tocmai în clipa în care aprind candela și o așez pe marmura funerară. „Nu, nu-mi e atât frică de moarte, cât nu mi-ar plăcea să mor în clipa asta. Aş vrea să mai stau, cum zice ăsta, Răţoi, să mai stau niţel, să mai fac nişte isprăvi (…). Acum, în februarie, când restabilesc fluxul povestirii de atunci, acum, la 81 de ani, mă îngrijorează, mă pune pe gânduri formula lui García Márquez din Povestea târfelor mele triste, tulburătoare: «Am ajuns la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morți». Sunt şi eu acum la acea vârstă – şi mă preocupă adevărul constatării, mereu revin la constatarea asta în gând, desigur, și chiar fără voia mea, şi mă și mir eu însumi că am ajuns la această vârstă, şi mi-aş dori să mai stau, să mai lucrez, să mai trăiesc, așadar să mai scriu un roman, al treilea (…). După principiul lui Gherasim Episcopul, care la 99 de ani și patru luni zicea că «Viaţa trebuie trăită, nu târâită !» (…)
Pe mine nu m-a duşmănit până la urmă, dacă stau și mă gândesc, niciun om serios, niciunul care a făcut ceva în domeniul ăsta, care am văzut că a făcut ceva şi eu m-am dat la o parte. Nu, de obicei, ăștia care au avut puterea să latre la lună. Eu am avut toată viața câini la Slătioara; toți câinii care au lătrat la lună n-au fost buni, a intrat hoțul, a intrat vulpea, a intrat jderul, ne-au mâncat găinile, nu ne-au apărat casa în niciun fel și ăi care tac, cum avem pe unul, acum, pe care îl cheamă Florică, mare, aşa, un câine din ăsta ciobănesc, ăsta latră foarte rar, doar când a intrat cineva și nu trebuia să intre… n-a trecut uliul să ia o găină, nici la vecini. Ăştia care latră la lună sunt ăia gălăgioși și sigur că lumea îi ține minte pentru că le strică somnul. «Mă, fi-ț-ar câinele al dracului, leagă-l, că mi-a lătrat toată noaptea la lună și eu n-am putut dormi!» (…)
E o gălăgie infernală în lumea de astăzi și mai ales în București, şi lătratul la lună… Sunt pline ziarele şi televiziunile, şi radiourile de lătrători la lună, e plin Parlamentul de lătrători, viața politică… oameni care nu fac nimic, n-au făcut nimic, domnule, sunt unii ajunși chiar lideri ai societăţii, care nu şi-au pietruit Olteniţa natală; au ținut o țară în mână şi n-au pietruit o stradă, o uliţă…”[3]
S-a făcut deodată liniște, păsările cerului ciripesc și-și jură dragoste nesfârșită, pitulate printre ramurile umbroase ale copacilor renăscuți. Doamne, e atâta tihnă în locul acesta, încât nu m-aș mai da plecat ! Aș rămâne să tăifăsuiesc până la capăt cu Dinu Săraru, „măritul rege al argilei”[4]. Dar nu rezist chemării „gălăgiei infernale” a vieții de zi cu zi și o mân îngândurat către București… Nu înainte de a mă închina și a-mi lua rămas-bun de la Slătioara și de la fiul ei, „robitul dragostei dintâi”[5]…
[1] Serghei Esenin
[2] Dinu Săraru, în Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate de Vartan Arachelian
[3] Dinu Săraru, în Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate de Vartan Arachelian
[4] Nicolae Rotaru, La o lansare
[5] Nicolae Rotaru, La o lansare
