În cel mai recent volum al său, Cartea ieruncilor, avocatul Marian Nazat revizuieşte episoadele istorice ale ultimilor doi ani, cum ar fi „înscăunarea pe Deal” a preşedintelui Klaus Iohannis, moartea celor din Clubul „Colectiv” sau atacul de la „Charlie Hebdo”. Aceste relatări se îmbină cu unele personale, dominate de nostalgia pentu Islazul natal sau de figurile care i-au marcat viaţa, precum Paula Iacob sau Gyuri Pascu.
Nu îi plac vremurile pe care le trăim astăzi şi nici Bucureştiul. Publicistul Marian Nazat (56 de ani) a devenit unul dintre cei mai de succes avocaţi ai României. Între procese, avocatul devine scriitor, postură în care rămâne tot un apărător, dar de această dată al ţării şi al sentimentelor pe care se fundamentează şi rezistă o ţară: onoare, solidaritate, recunoştiinţă şi iubire.
Cartea ieruncilor, cel mai recent volum semnat de Marian Nazat, nu face excepţie de la regulă, constituindu-se ca un jurnal în care autorul îşi revarsă nemulţumirile, grijile sau admiraţiile, şi în care acesta speră la o Românie puternică şi mândră, o Românie care să nu ia decizii în funcţie de alţii, de străini.1
– Cartea se constituie ca un melanj între analiză politică, momente de nostalgie acută după vremuri mai bune, după locuri mai bune, și momente de confesiune, uneori cutremurătoare, așa cum este „Pomelnic pentru mama”. Putem echivala Cartea Ieruncilor cu Jurnalul lui Marian Nazat ?
– Este un jurnal, desigur, ca orice scriere subiectivă. Căci volumul Cartea ieruncilor nu-i altceva decât lumea văzută dinspre mine în ultimii doi ani, cu tot ce au însemnat ei, înlăuntrul și în afara mea. Confesiunile unui revoltat fără o cauză precisă.
– Explicați în carte și originea titlului. Considerați că poporul român este dintotdeauna precum ieruncile despre care vorbește Cantemir, fiind ceva specific ethosului său, sau a devenit astfel cu timpul? În cazul în care vorbim de cea de-a doua variantă, care credeți că ar fi momentul în care românii s-au metamorfozat în ierunci, unde s-a produs alunecarea?
– Suntem așa din clipa în care Decebal s-a sinucis, conștient că nu-i poate birui pe romani. Iar perspectiva robiei, a umilinței ritualice care i se pregătea pe străzile Romei l-a determinat să-și ia singur zilele. Din acel moment am devenit un neam de ierunci. Spuneți-mi, s-a sinchisit cineva atunci când Decebal a ales de bună voie moartea, capitularea ?
– „Nenorocită țară, în care orice străin apare ca un salvator în ochii unei turme de obidiți…”, îl citați, la un moment dat, pe Marchizul de Custine care vorbește despre Rusia, și punctați că așa fac și românii astăzi, privind spre Washington sau Bruxelles. Această tendință nu vine pe filieră istorică? Carol I și Ferdinand I sunt considerați figuri istorice surori cu prosperitatea.
– Nu doar astăzi, numărând ultimii 27 de ani, adică, ci și înainte, inclusiv în vremea descălecării sovieticilor de pe tancurile prieteniei, ale Internaționalei socialiste… Așa s-au petrecut lucrurile și când s-a hotărât aducerea în țară a casei regale de Hohenzolern. Și propaganda dâmbovițeană a început să ni-i prezinte pe Carol și Ferdinand drept figuri providențiale, neținând seama că istoria își urma cursul. Or, curgerea asta presupunea modernizarea de la sine a arhitecturii politice, economice, sociale, culturale, juridice, progresul ce se înregistra în lumea largă nu putea fi ținut la frontierele naționale. Altminteri, nu identific prosperitatea adusă în România de cei doi, să fim serioși. Vreo 80% dintre români trăiau atunci într-o sărăcie lucie, restul este rezultatul unor campanii dezgustătoare de mistificare a adevărului. Sigur, eu nu neg rolul celor doi, dar să ne păstrăm luciditatea și să nu-i ridicăm în slăvi mai mult decât se cuvine. Ei au avut meritul că au scos țara din buzunarele câtorva hrăpăreți băștinași a căror lăcomie nu-i departe de cea a urmașilor pe care suntem siliți să-i suportăm azi. Dar n-a durat mult și monarhii veniți din Germania și-au făcut propriile camarile, cu aceleași apucături… Așa că „talpa țării” a rămas să-și ducă nevolnicia în continuare în bordeie și colibe.
– O idee interesantă pe care o reliefați este că odată cu capitalismul s-a strecurat insidios și ideea de „grup-țintă”. Dacă ne raportăm la zona de politică, efectele acestei strecurări nu ar fi și slăbirea conceptului de cetățean?
– Mai mult, cetățeanul a dispărut de fapt, dacă o fi existat vreodată. Poate în Antichitate, deși eu nu mai cred în istorie de prin 1990, când am văzut cum se scrie ea… În realitate, omenirea n-a trăit decât o singură orânduire – sclavagismul. Numai că păpușarii au tot botezat-o și rebotezat-o după cum le-a convenit întru prostirea norodului, transformat în „grup-țintă”. Capitalismul, ca și comunismul, lucrează cu mulțimi, nu cu indivizi, și nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. De aceea, rugați-vă să nu fiți inclusă în acel „grup-țintă” luat la ochi de vreun lunetist al puterii vremelnice !
– Faceți o analogie prin care spuneți că viata este precum coca din căpistere, cu cât o frămânți mai bine, cu atât iese mai bună. Asta să le lipsească cetățenilor români pentru o viață mai bună, frământarea? Și ce ar însemna această frământare?
– O ieși ea mai bună, dar nu mai ai timp s-o trăiești, preocupat să o tot frămânți ! Sigur, ideea mea este valabilă pentru creatori, pentru oamenii care vor să lase ceva posterității. Ceilalți nu mai au timp să pună drojdia în cocă, fiindcă ba n-au bani, ba nu-i interesează propria precaritate, puțini au curajul să privească în față adevărul ! Nu-i la îndemâna oricui să iasă din propria zonă de confort, de siguranță personală.Tirania cotidianului e nemiloasă, scapă cine poate și cine vrea să se ia la trântă cu această părelnică fatalitate. Copiii sunt spălați pe creier de mici, prin reclamele publicitare al căror cretinism n-are limite. Cum să educi niște țânci cu filmulețe în care un zărghit mulge o girafă din ugerul căreia curg bomboane strident colorate sau în care toți se distrează ? Ați văzut vreo reclamă în care cineva muncește sau învață ? Și atunci cum să-și mai pună ei problema frământării aluatului din căpistere ?
– Deplângeți cei zece ani sub regimul lui Traian Băsescu, iar pe Iohannis îl numiți „un martor mut, surd și orb al realităților românești”. Dacă suntem, după cum afirmați în carte, un popor care trebuie strunit din bici, ce este de preferat: să fim struniți de „un președinte cu apucături satrapice” sau o perioadă mai lentă, alături de un președinte mai calm, mai „nefiresc”?
– I-am deplâns din chiar noaptea de Revelion, din 2004/2005, când Traian Băsescu și-a dat arama pe față, în Piața Constituției. Insul acesta, al cărui nume am refuzat să-l scriu doi ani, reluând exemplul sumerienilor, a făcut atîta rău României încât nimeni și nimic nu-l va mai îndrepta. Deceniul umilinței naționale, al turpitudinii, lașității și minciunii, al urii și fariseismului, al zâzaniei și răzbunării, al asmuțirii unora împotriva altora… Iar acum, individul acesta toxic, mai are și neobrăzarea să ne dea lecții de moralitate și corectitudine politică. El este expresia abjectă nu numai a politicianismului neaoș, ci și a unui talibanism violent și virulent în susținerea necondiționată a răului. Mă îndoiesc că biciul ar mai salva din stricăciunea ce ne-a surpat ca neam, dictatorul-luminat nu știu dacă mai e o soluție în Europa. L-aș prefera, totuși, haosului actual. Trebuie să recunoaștem că tot ce s-a creat valoros, durabil în lume, este opera acestor despoți luminați. Însă nu mai este posibilă solidaritatea națională, cum să armonizezi atâtea interese- americane, sioniste, germane, franceze, ruse, maghiare, turce, arabe ? Și închipuiți-vă că toate aceste cercuri și-au creat filiere întregi în România, filiere formate din agenți de influență – politicieni, afaceriști, ziariști… Cumva și în Serviciile Secrete ? Nu trebuie căutate altundeva cauzele haosului perpetuu din societatea noastră postdecembristă. Cât îl privește pe Klaus Iohannis, acesta abia ce și-a buchisit fișa postului în anii din urmă și observ că a început să-i placă la Cotroceni. Curând își va pierde și muțenia, și surzenia, și orbirea, luat de valul sclipiciurilor protocolare la care pare a fi „slab de refuz”. Sunt deja semne evidente. Oricum, ecuația asta a șefilor de stat e rezolvată, nu doar aici, ci și în străinătate, de către serviciile secrete, alegerile electorale sunt diversiunea, mascarada. Sclavii de tip nou, crescuți în minciuna drepturilor omului și democrației, votându-și direct și egal stăpânii, îi justifică apoi tacit alesului și fărădelegile, derapajele. Se împiedică astfel răscoalele și revoluțiile, vărsarea de sânge. Mecanismul a atins cota maximei perfidii, gândiți-vă că jumătate din bogăția planetei se află în seifurile a 62 de bogătani.
– Considerați că venirea imigranților în Europa, iarna europeană, este debutul celui de-al treilea război mondial?
– Desigur, iar asta au spus-o alții înaintea mea, Albert Pike și Richard Kalergi, am în carte două eseuri despre profețiile lor, de n-or fi planuri ! Că vrem sau nu, barbarii nu mai sunt la porți, ei au intrat deja în cetate. Iar dacă nu le respecți drepturile, riști să suporți fel de fel de consecințe. Majoritatea e obligată acum să facă fel de concesii imigranților. Cote de imigranți în schimbul subvențiilor de la Bruxelles, ce șantaj ordinar ! Populații întregi din colonii (era să zic fostele, ignorând totuși realitatea contemporană) s-au mutat în capitalele imperiilor de odinioară și-și răzbună strămoșii abuzați de cotropitori. Istoria se mai și schimbă, atrocitățile comise de omul alb de-a lungul secolelor nu puteau rămâne nepedepsite. Nimic nu-i întâmplător, să nu ocolim cauzele actualei crize mondiale !
– Apreciați poziția Rusiei de a nu primi imigranți, o țară căreia nu îi este teamă să se poziționeze în sens opus față de ceilalți când vine vorba de această problemă. Credeți că ar putea România vreodată să refuze refugiații?
– Ba bine că nu ! Apreciez și poziția Ungariei, a Cehiei, nu doar a Rusiei, numai că România n-are curajul de a-și înfrunta stăpânii, după ce și-a distrus întreaga economie ca să intre în grațiile marilor licurici ai epocii multilateral globalizate. Te opui când reprezinți ceva, când ai forță financiară, militară și economică, altminteri stai în genunchi și cu mâna întinsă la binefăcători, la galantonii apuseni… Suntem de râsul lumii, ne-am dezis de relațiile cu chinezii și rușii, de dragul scutului de la Deveselu (pentru care plătim vreo 6 miliarde de dolari anual) și a batjocoritorului MCV și ne bucurăm tâmp că Donald Trump îl primește pe peluza de la Casa Albă pe Klaus Iohannis și îi lasă pe alde Pantazi să-și denigreze țara… Unde s-a mai pomenit asemenea ierunci, spuneți-mi dumneavoastră ? Culmea, americanii și germanii și-au clădit bunăstarea inclusiv pe banii chinezilor, infuziile financiare de la Beijing fiind actuale și azi. Cât despre gazul rusesc…
– Vorbiți despre ce înseamnă mândria națională și dați exemplu „repolonizarea Poloniei”. Legat de „reromânizarea României”, de ce condiții am avea nevoie să se întâmple?
– De o Românie puternică și mândră ! Trăiesc de la o vreme cu spaima că în curând Transilvania va deveni o regiune autonomă, pe placul cancelariilor străine, iar peste o sută de ani limba noastră va fi cam ce este latina astăzi. Cine s-o mai vorbească, dacă Bruxelles-ul ne impune cote de migranți, iar rumânii au plecat și vor continua să plece în pribegie ? Renașterea națională nu va mai avea loc, patriotismul e, în ochii multora, precum boala venerică, iar noi suntem în război cu noi înșine, abia ne mai îngăduim, deși ne împuținăm pe zi ce trece. Iar cei care pleacă sunt preocupați să uite că sunt români…
– Numai noi stăm prost la acest capitol? Și italienii au acoperit nudurile când a venit în vizită președintele iranian Hassan Rohani. Nu s-a produs acolo o dezitalienizare a italienilor?
– Diferența e că ei au avut ce acoperi ! Noi ce să acoperim ? De altfel, Trump declara la acea întâlnire istorică că știe tot ce se întâmplă în România. Cum să mă mire, de vreme ce ambasadorii SUA se comportă la București aidoma stăpânilor pe plantație, iar un fost ambasador e și ditamai șeful Fondului… Proprietatea, cu leafă lunară de 100.000 de euro dacă sunt adevărate zvonurile ? Cum-necum, însă, Italia, chiar dacă și-a acoperit nudurile, a rămas în Europa aia cu viteză maximă, pe când noi suntem la „încetișor” și „tiptil-tiptil”.
– Comparați la un moment dat stingerea din viață a celor de la Colectiv cu cea a minerilor din subterane și subliniați diferența de atenție primită pentru cele două întâmplări nefericite. Cum percep românii nenorocirile și ce învață din ele?
– Ca pe fatalitate, așa le privesc. „ Așa a fost să fie” este o expresie din patrimoniul nostru ontologic. Ca și „m-am obișnuit cu traiul prost și o duc bine.” Din păcate, nu învățăm nimic din ele și sunt sigur că toate cluburile funcționează la fel ca înainte de tragedia de la „Colectiv.” Este scandalos cum politicienii au înțeles să se raporteze la tragedia dintr-o discotecă și la alta din mină. Valoarea de întrebuințare a morților din galerie nu prezenta interes pentru o parte a clasei politice, pe când cealaltă… Nici măcar în moarte nu mai suntem egali… Te cuprinde sila, zău !
– Vă îndoiți că generațiile post-decembriste pot scoate istoria din mlaștina în care s-a afundat. Când credeți, totuși, că va apărea o astfel de generație? Care ar fi caracteristicile sale?
– În primul rând că generațile recente sunt anistorice. De ce credeți că manualele de istorie au fost siluite în asemenea hal ? De ce credeți că istoria nu mai este prezentată în curgerea ei cronologică firească, ci fragmentar ? Tinerii de astăzi sunt formați ca locuitori ai planetei, indivizi interșanjabili și atât. Conceptul de discriminare tocmai asta urmărește, dezrădăcinarea insului și plasarea lui în afara istoriei. România nu mai constituie o patrie, ci un loc oarecare, deloc diferit de Spania, Etiopia, Canada sau Mongolia. În definitiv, și aici și acolo poți bea Coca-Cola, poți mânca hamburger sau pizza. Globalizarea a învins individul, și l-a anexat ireversibil !
– Tonul cărții, per ansamblu, este unul pesimist. Unde vedeți raza de lumină?
– E o falsă părere. Sunt un realist bine temperat, iar nu pesimist. Optimistul nu este cel care minte că vede alb în loc de negru. Mie îmi displac optimiștii, m-am ferit de ei dintotdeauna, mi-ar fi pervertit luciditatea. Și fără luciditate nu ești altceva decât un invalid. Optimiștilor nu le recomand scrierile mele, au la îndemână reclamele publicitare în care toată lumea chefuiește, mănâncă și bea… Ori minunatele emisiuni de divertisment de la televizor, în care râsul curge de pe niște înregistrări, până și râsul e un fals sinistru. La urma urmei, e tare comod să trăiești asemenea ieruncii…
Pe de altă parte, cum să nu-ți pierzi optimismul după 30 de ani de subteran judiciar, fiindcă asta înseamnă viața unui jurist – procuror și avocat -în abatajul penal. Iar în subteranul acesta sordid, întâlnești omul cu ce are el mai ticălos, mai mârșav, chiar dacă uneori el îmbracă și roba magistratului…
Raza de lumină ? Păi ea se strecoară până și prin gemulețul cu grilaj al celulei, de ce n-ar ajunge și la noi, cei în aparență liberi ? Din păcate, eu n-o mai văd de mult, soluțiile sunt individuale și ele stau în puterea minții fiecăruia, a minții educate și instruite, desigur. Și în capacitatea inimii de a nu osteni să iubească. Ce? Orice, de la oamenii de lângă tine și până la un răsărit de soare, iar dacă puteți, iubiți-vă țara !
– Ministerul Justiției a trimis la Guvern proiectul de lege pentru modificarea Codurilor Penale, în acord cu deciziile Curţii Constituţionale. Ce credeți că se va întâmpla în Parlament cu proiectul de lege? Considerați că ar trebui să sufere modificări?
– Indiscutabil, deoarece deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru toată lumea. Așa încât textele de lege „amendate” trebuie modificate. Unde-i lege nu-i loc de tocmeală, însă în România orice e posibil. Eu cred că după trei ani de la intrarea în vigoare a codurilor penale e momentul unei evaluări, e un termen la modă, nu ? Mi-aș dori ca la nivelul Ministerului Justiției, prin cooptarea celor mai pricepuți și onești juriști, să se revizuiască cele două acte normative, pentru că destule texte s-au dovedit aberante. Dar o revizuire profundă, fără ingerința politicului și a heirupismului nostru tradițional.
– Cum vedeți dvs articolul care pedepsește abuzul în serviciu? Cum credeți că ar trebui definit?
– Exact așa cum l-a văzut și Curtea Constituțională ! Haideți să vă spun ceva. Un text de lege nu poate fi perfect, el va lăsa mereu locul interpretărilor și de aceea important este magistratul care îl aplică. Prin urmare, este nevoie de schimbarea mentalităților magistraților, inclusiv a formatorilor de la Institutul Național de Magistratură. Îmi mărturisea deunăzi un cursant de acolo că toate spețele care le sunt prezentate au ca soluție condamnarea, nimic despre achitare. Judecătorii noștri sunt învățați de la început că principala lor menire este confirmarea rechizitoriilor, iar nu aplicarea prezumției de nevinovăție. Mulți par să fie discipolii lui Mencius, care zicea că „Unde există voința de a condamna, există și probe.” Apoi, se impune separarea procurorilor și judecătorilor pe parcursul cursurilor de la institutul cu pricina, pentru evitarea hulitului „parteneriat”. De ce, de pildă, pentru egalitatea de arme, să nu facă împreună cu ei școala și avocații, iar la sfârșit să opteze fiecare pentru cariera dorită ?
– Ar putea fi reincriminată insulta şi calomnia, după cum au criticat la dezbaterea publică reprezentanţii societăţii civile?
– Chiar mai avem societate civilă, în afara unor găști plătite din sume dubioase ? Societatea civilă presupune existența cetățeanului, nu a capului de locuitor pe seama căruia se calculează doar birurile și kilele de carne sau de metal ori mai știu eu ce. Or eu tocmai ce v-am zis că nu mai există instituția cetățeanului…
Reincriminarea insultei și a calomniei ar fi o lipsă de inteligență din partea legiuitorului. Ne-am întoarce iarăși la situația de acum vreo 15-20 de ani când în sala în care se judecau astfel de pricini întâlneai toată crema bucureșteană, îngâlcevită din cauza articolelor de presă. Era un circ veritabil, mahalaua dâmbovițeană în toată splendoarea ei, înnebunită să privească prin gaura cheii și să bârfească pe marginea șanțului. Cred că sunt și alte remedii pentru repararea onoarei și a demnității în afara acțiunii penale, anii din urmă au demonstrat-o. Motivele care au stat la baza dezincriminării celor două infracțiuni sunt actuale și astăzi.
– Ce noutăți ar putea să aducă noul pachet de legi ale justiției, respectiv Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea privind organizarea judiciară şi Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, care, de asemenea, va ajunge curând în Parlament?
– Păi, în primul rând, o mai clară delimitare între statutul procurorilor și al judecătorilor, comunicatul de presă al CSM din urmă cu câteva săptămâni privind separarea lor, fiind un semnal în aces sens.
Se vorbește foarte mult despre introducerea răspunderii materiale a magistraților, o falsă problemă, pentru că și astăzi există posibilitatea unor astfel de acțiuni. Numai că ele nu sunt exercitate și nici n-am auzit ca statul, prin Ministerul Finanțelor, să ceară executarea silită a magistratului obligat la repararea pagubei materiale. Mi-e teamă ca prin introducerea dispozițiilor respective, soluțiile de achitare vor fi o rara avis. „Parteneriatul” dintre procuror și judecător, ca și „câmpul tactic”, vor avea grijă atunci ca toate trimiterile în judecată să aibă deznodământul scontat – condamnarea -, astfel încât nimeni să nu fie tras la răspundere materială.
Însă, repet, poți să ai cele mai bune legi, dacă ele sunt aplicate prost, scopul Justiției va fi mereu deturnat. De aceea, se impune regândirea instituției judecătorului, pentru a preîntâmpina situația aberantă de azi, când el se poate pensiona și la 45 de ani. Este nevoie de judecători cu experiență, îndeosebi la instanțele superioare, experiență dobândită abia pe la 45 de ani. Câte filme occidentale ați văzut în care judecătorii sunt puberi ? Vorba unui magistrat american venit în România într-o „vizită de lucru”: „La voi, media de vârstă a corpului judecătoresc se apropie de media de vârstă a unei naționale de fotbal”. Judecata înseamnă măsură, echilibru, iar tinerețea excesivă a sistemului este un imens handicap.
– Ce părere aveți despre scandalul SIPA? Ce ar trebui, în opinia dvs să se întâmple cu arhiva?
– Este o ată reglare de conturi între unele servicii secrete, dar și o diversiune, vulgul trebuie ținut în priză neîncetat. Și ca să- citez pe Ismail Kadare, „din dosare vin frigul și umezeala. (…) Toate relele de acolo ne vor veni, tinere.”
Arhiva SIPA ? Dacă o vor distruge, vor sări destui să susțină că se ascund astfel mapele profesionale ale magistraților compromiși. Dacă dosarele se vor da în vileag, repercusiunile nu pot fi anticipate. Oricum, niciuna dintre cele două soluții nu va împăca opinia publică de la noi. Parcă aș distruge-o, urmările ar fi mai puțin nocive.
– Ce consecințe ar putea avea o eventuală desecretizare a arhivei SIPA?
– Habar n-am, nu știu ce conțin dosarele respective. Desecretizarea arhivei ar fi o nouă victorie a serviciilor secrete asupra magistraților. Știți, important nu este cine judecă un proces, ci persoana care îl judecă pe judecător… Or, devoalarea arhivei ar scoate la iveală tocmai acele persoane. Deși, obiectivele în robă ale monitorizării din anii ´90 și 2000 s-au cam lăsat la vatră, nu văd cui ar mai folosi desecretizarea ! Pe de altă parte, avem garanția că notele întocmite de SIPA nu sunt simple plăsmuiri, rodul minții unor inși josnici sau interesați să arunce cu zoaie în magistrați ?
Dar într-o țară care iubește cu sminteală scandalurile, subiectul ar face rating…
– Proiectul de modificare a art.301 şi art.308 din Legea nr.286/2009 privind Codul penal, prin care se desfiinţează noţiunea de conflict de interese pentru funcţionarii publici, a fost atacat la Curtea Constituțională. Ce ar putea decide judecătorii?
– Nu sunt „mama Omida” să ghicesc verdictul, dar cred că instanța de contencios constituțional va avea în vedere și reglementările similare din spațiul european. Observ că în ultimele decenii se incriminează cu prea mare ușurință orice relație socială, se creează infracțiuni din orice, de unde și puzderia de condamnări. Ar trebui să ne decidem, mergem pe drumul capitalismului cu instrumente juridice corespunzătoare, ori păstrăm o concepție etatistă, specifică comunismului ?
––––––––––––––
1Interviul a fost acordat site-ului Adevărul.ro, omul cu întrebările fiind Dana Mischie.