Să fie un an și jumătate de când am isprăvit de scris cărțile pe care mi le-am dorit cel mai tare – una despre viața mea de procuror, iar, cealaltă, cu amintiri din miticul Islaz, satul ce mi-a legănat basmic vârsta ingenuităților onirice. Punerea lor pe hârtie n-a durat mult, prea eram grăbit să le azvârl afară dinlăuntru-mi, un fel de exorcizare de duhurile rele, în cazul primeia, și de retrăire euforică a clipelor de candoare de altădată, în cazul ultimeia. Da, „deoarece prefer să am copilărie în spirit, decât să fi avut spirit în copilărie”[1]… Timp de câteva luni am fost cuprins de un soi de transă, dar nu oricum, ci înfășurată în suluri de spaima că nu voi duce la capăt proiectele… Temerile s-au vădit a fi simple năluciri febrile, slavă Domnului, firești oricărui creator. Și fiindcă trebuia să le scald public, prin luna iulie mi s-a propus ca dată a botezului 13 sau 17 octombrie 2025, însă cum ultima cădea într-o vineri, am decis ziua de luni. Ce coincidență… Da, păi povestea acuzatorului de demult s-a născut la 13 ani ai mei, când i-am zis mamei că mă fac procuror și-l voi găsi pe Nazat; ca să-mi plătească pensia alimentară și să-mi pot cumpăra bicicleta Pegas la care tânjeam învolburat !
Până la lansare, săptămânile au fugit ca nebunele și iată-mă în preajma sărbătorii așteptate cu atâta nesaț. În apropierea evenimentului, mi-am luat inima în dinți și am mers la podcast-ul lui Florentin Țuca, un om la care țin enorm. Da, nițică publicitate nu strică niciodată ! Altminteri, mă minunez de barbarizarea graiului neaoș, cotropit de vocabule importate de dincolo de Ocean ! … Helloiștii le-au luat locul bonjouriștilor de odinioară și n-ai niciun chichirez dacă n-o arzi pe engleza – americană ! Dar ce alăturare plină de poezie în vorbirea noastră, a valahilor – pod cast ! Oho, și ce mister, căci un pod cast te atrage prin infinitele-i enigme, o aventură să-i deschizi ușa înțepenită și să-i împrăștii vrăjit pânzele de păianjen țesute în răstimpul neatins de mâna pământenilor efemeri… La naiba cu atâtea reflecții, în definitiv, limba română e pe cale de dispariție și refuz să mă gândesc la soarta ei în perspectiva următorului secol…
Chiar în debutul discuției, amfitrionul m-a provocat la o confesiune în legătură cu influența numărului 13 asupra-mi, cele două cifre-pereche întorcându-mi în bine soarta, odată cu admiterea la Facultatea de Drept. Și m-am supus bucuros, fiindcă nu toți au parte de un asemenea zeu protector ! Vasăzică, am pornit spre București, atunci, în iulie 1983, pe 13, am stat în „Regie” la Căminul 13, am susținut crucialul examen în imobilul situat la nr.13, în amfiteatrul 413, am avut locul 13 în vagonul de tren la întoarcerea acasă, am intrat cu media 9,13, în practica agricolă de la Chiselet mi s-a repartizat camera 13, în condică eram la poziția 13, întâiul bilet tras în sesiune a purtat nr.13… Să mai continui ? Nu, dar e musai să știți că înainte de răsucirea asta totală a astrelor, 13 mi-a purtat mereu și mereu ghinion: mi-am rupt o mână la un meci de fotbal, tricoul îmbrăcat – singura dată ! – avea pe spate… nr.13, încasam în fatidica zi note de 2,3 și 4 cu duiumul, oho ! Dialogul a curs domol, cu adieri sufletești deloc căznite, minutele alocate șuetei scurgându-se pe dată… Ne-am despărțit și, în drum spre casă, unul dintre operatorii din studio mi-a zis că a verificat și a constatat că tocmai ce-am realizat episodul…113 al serialului. Să fie doar o întâmplare? O să răspund pe… 13 octombrie !
Ei bine, la data sorocită, între mesajele primite pe telefonul meu vetust, cineva, o mama de 86 de ani, îmi scria tulburător: „A fost un REGAL ! RESPECT și ADMIRAȚIE PENTRU MAMĂ și BUNICI ! Felicitări copilului care la 13 ani a gândit așa ! Felicitări OMULUI puternic de acum, Marian Nazat, care a ajuns mai mult decât a promis ! Ziua de azi să fie după sufletul dumneavoastră, succes și reușită ! Scuzați greșelile, dar sunt foarte emoționată și plânsă ! Mai aveam multe de zis, dar e un SMS… Transmiteți, vă rog, și domnului Florentin Țuca mulțumiri pentru inivitații din emisiuni, avem ce învăța la orice vârstă, dacă vrem, desigur ! Vă doresc o zi de 13 reușită, o viață frumoasă alături de cei dragi !” Am sunat la cele zece cifre afișate pe ecran, nu se cădea să ignor o octogenară într-atât de sensibilă și încercată ! Mi-a răspuns, era mama unui coleg de odinioară, din studenție, mort în urmă cu doi ani, parcă. Femeia plângea întruna și îmi adresa niște cuvinte măgulitoare care m-au inundat în lacrimi. „Tare mult aș dori să ajung la lansare, să vă ating măcar și să vă mulțumesc că existați !” La încheierea conversației, eram deja un șuvoi lichid fără contur, de prisos… Ca și cum nu era îndeajuns, îndurerata bătrână mi-a mulțumit că, într-o zi așa încărcată, mi-am făcut timp să-i vorbesc… Doamne, ai milă de mine și de noi toți ! Astfel mi-am început săptămâna… Clătinat de-a binelea, m-am prăvălit în mine însumi dimpreună cu moș Ene, era musai să-mi ascund slăbiciunea stârnită telefonic…
La ora 17 am călcat în hotelul InterContinental Athénée Palace și, încetul cu încetul, sala s-a umplut de cunoscuți și necunoscuți, veniți să afle cum eram eu, cândva, ca procuror… Într-o altă viață, bineînțeles, una prinsă în vreo 1 200 de pagini. Nicio filă de ficțiune, una măcar, nu, din nefericire ! Doar povești adevărate, cu asasini și victime… În puhoiul de lume o recunosc pe o doamnă profesoară din perioada liceului și mă minunez – e neschimbată! Și pe mama lui Freddy Gîrbaci, pe care o știam din copilărie… Ce daruri îți mai oferă divinitatea, zău că e grozav să fii viu !
Mă așez pe scaunul electric și-mi prezint noile odrasle editoriale – Am fost cândva procuror și Cartea Islazului meu -, scuzându-mă că ultima încă n-a ieșit de sub tipar… Și mă confesez pomenindu-l pe omul ce i s-a substituit destinului – Ovidius Păun -, cel fără de care nu aș fi ceea ce sunt astăzi ! El mi-a devenit model profesional și tot el mi-a facilitat transferul la București, în mai 1990. De altfel, lui i-am și dedicat memoriile plecate acum către librării.
Inevitabil, șirul cronologic mi-l scoate din memoria fierbinte pe Florian Florescu, alt om providențial, sortit să-mi fie și tată, și prieten, și frate mai mare, și coleg, și șef la Turnu Măgurele, în ultimul rând șef! Nu oricând, ci în cea mai delicată perioadă – când ești tânăr și „ți se pare foarte ușor să distingi binele de rău, dar pe măsură ce îmbătrânești devine tot mai greu”[2]… În locul său a pășit pe scenă Nicolae Florescu, fratele-i menit să-mi transmită gândurile de dincolo de neuitare și poezie… Răscolitor…
Lângă mine se ivește, în carne și oase, fostul șef de la Parchetul sectorului 5, Ioan Mihai Alexandru, și rememorarea câtorva întâmplări de odinioară m-a mișcat peste măsură, dimpreună cu evocarea altui dispărut – Eugen Cojocaru -, ființa cea mai generoasă, hărăzită să-mi șadă alături în vremea adaptării la avatarurile bucureștene, nu doar profesionale…
Și iată-mă deja procuror la „Omoruri”, intervalul sorocit să mă împlinească deplin ca procuror, căci restul, din 1996 și până în ianuarie 1997, n-a mai contat deloc… M-aș fi ratat iremediabil dacă nu demisionam, aș fi îngroșat numărul funcționarilor degeaba din Parchetul General de atunci… Dar ăsta-i alt subiect, deocamdată alerg prin cotloanele dâmbovițene, de la o crimă la alta. Nu singur, ci împreună cu o elită de polițiști de toată cinstea, și cu medici-legiști aidoma ! Oho, mi-ar trebui o săptămână să vă deapăn fiecare caz… De aceea, îl chem pe Dan Antonescu la microfon, el însoțindu-mă la cel dintâi asasinat, la 9 mai 1991, o tempora…
O vorbă recunoscătoare și pentru Viorel Spânu, Vasile Manea Drăgulin și Eugen Vasiliu, îndeosebi (Dumnezeu să-l odihnească în pace !), acesta din urmă influențându-mi decisiv cariera !
Cam astfel am petrecut sărbătoarea octombrică, o neverosimilă zi a recoltei literare, înconjurat de un public ca niciodată, neîncăpător în sală, estimările mele vădindu-se a fi nerealiste (mizasem pe 120 de persoane și m-au onorat circa 250…). Căruia, în numele Editurii RAO, îi cer îngăduință că volumele s-au vădit a fi insuficiente, însă nimeni nu-i perfect…
Păcat, totuși, că pe scenă, dimprejurul meu, au lipsit mentorii ce m-au ajutat să nu mă pierd în mulțimea amorfă, cei în măsură să-mi sfințească memoriile strânse între coperțile de carton… La naiba, de ce s-or fi grăbit ei să ne părăsească prematur, de ce ? De aceea, mă explic vouă, am decis să pun pe podium două scaune – unul ocupat de mine, iar celălalt de amintirea dușilor mei esențiali… Oho, ce șansă mi s-a oferit să-i am ca pilde întru descoperirea adevărului, nu numai judiciar ! Da, deoarece, ne-o spune și Goethe, „este mult mai ușor de recunoscut eroarea, decât de găsit adevărul” ! Or, ăsta-i rostul și rolul mentorului, să-ți arate calea potrivită, să te călăuzească pe cărarea înălțării ca ființă spirituală ! Vă iubesc și vă mulțumesc, fundamentalii mei dispăruți fizic dintre noi !
Și două ecouri inedite – „Vă mulțumim pentru o seară de suflet cu suflet, atitudine și pasiune. A fost minunat !” și „Un adevărat balsam pentru suflet, într-o lume din ce în ce mai nebună ! Felicitări pentru tot ceea ce faci și pentru alegerile curajoase, demne și sănătoase care ți-au făurit drumul admirabil în viață !”
Promit să nu mă abat de la ele și să ne revedem curând ! Prin mijlocirea fidelilor organizatori, cărora le rămân pe veci îndatorat afectiv !
[1] Paul Morand, Jurnal de război. București, 1943-1944
[2] Ian Fleming, Casino Royale
