• avocat
  • scriitor
  • publicist

America, mormântul unei iluzii - de la „neutralitatea judicioasă” de ieri la hegemonia militaristo-rapace de azi (8)

America mea

Înainte de 1989, America mea era nu doar un film cu John Wayne și cu șerifi invincibili, cu colecționari de scalpuri de „piei roșii” ori povestea familiei Ewing din Dallas, cu  toate acele matrapazlâcuri ce-mi păreau atunci simple născociri  pentru telespectatori, ci  și Olimpul unor Walt Whitman, Theodore Dreiser, Truman Capote, Herman Melville, John Steinbeck, John Faulkner și Scott Fitzgerald. Deopotrivă și al inegalabilului Cassius Clay ori al magicianului Walt Disney… Oricum, teritoriul de dincolo de Ocean mi se înfățișa ca un meleag inaccesibil, unul al tuturor posibilităților, fiindcă mi-l imaginam în fel și chip. Ca un  vis în care omul sărac putea deveni oricând  bogat și influent, nu degeaba serialul cu Nick Nolte și Peter Strauss făcuse furori la noi. Una peste alta, America pătrundea în viața noastră, a inocenților din blocul comunist est-european, cu osebire prin mărgelele orbitoare produse în studiourile  hollywoodiene, cel mai teribil instrument de propagandă inventat vreodată. (Desigur, după abila mitizare planetară a  lui Iisus Hristos,  martirizat astfel încât  omenirea să nu-l uite în veci.) De aici și mirajul exercitat de „Lumea Nouă”,  un fel de paradis terestru la care mulți  tânjeam fără să  ne dăm seama și pe care milioane de  pribegi de aiurea l-au ales cu entuziasm contagios ca tărâm al făgăduinței. Miraj amplificat imediat după decomunizarea din 1989, când zidurile dintre noi și ei se prăbușiseră în uralele mulțimii victorioase. Gata, America ne era și nouă, românilor, la îndemână! Și ne-am ațintit privirea într-acolo, așteptând  disperați și  optimiști ca ea să ne îndrume ca pe niște orbi în labirintul democratic ce ni se deschisese intempestiv la ceasul pângăritului Crăciun însângerat. Cu picioare de lut și cu minți încețoșate, i-am sărit în brațe „Unchiului Sam”, implorându-l să ne ajute să ieșim la liman din carcera roșie păzită strașnic de gardienii muscali. I-am jurat loialitate  nestrămutată și am chiuit de bucurie la aflarea propunerii de a-i fi partener strategic, ce mai, Dumnezeu ne pusese mâna în cap! Amintirea  samavolniciilor îndurate din partea „fratelui de la Răsărit” dispăruse brusc și pe drumul ce ni se așternea la picioare alergau  câini cu covrigi în coadă.

Tocmai de aceea, cele cinci săptămâni petrecute  de mine la Washington, New York, Denver, Portland și San Antonio în  neverosimilul an 1993 au fost darul divin nesperat, o experiență fundamentală în devenirea-mi nu numai profesională. Cunoașterea nemijlocită a realității  americane prin intermediul călăuzelor locale m-a trezit oarecum din contemplarea necritică  și m-a convins că scepticismul e singurul  remediu pentru idolatria fanatică. Începeam să  observ la fața locului că nu tot ce zboară se mănâncă și că nu există perfecțiune, cum, naiv, crezusem, sătul de societatea socialistă multilateral  dezvoltată. Întors acasă, m-am străduit să citesc tot ce îmi folosea întru  înțelegerea lumii celei mari, în care, ușor, ușor, intra și România. Pe nesimțite, Statele Unite  ale Americii se transformau, din mamă ideală a tuturor emigranților și obârșia fericirii drapate constituțional,  ba  în „Marele Licurici” predispus la felație  cu servitoarele din Salonul Oval, ba exportator de corupție transnațională, ba declanșator al conflictelor militare regionale, ba prădător niciodată sătul, ba intervenient brutal și lipsit de scrupule în politica dâmbovițeană, ba ctitor de scut antirachetă și de cazărmi înarmate cu tehnologii sofisticate de război… America mea începea să semene din ce în ce mai tare cu malefica Uniune Sovietică, pe care o reabilita involuntar, însă una mai perfidă, deoarece propovăduia libertatea și egalitatea de șanse. O  demagogie a sloganurilor provocatoare de silă, perorate cu consecvență cinică de chiar ambasadorii trimiși în vatra românească. O mentalitate de stăpâni de sclavi, de întemeietori de rezervații,  de-a lungul unui secol de dominație absolută. Deodată, mi-am adus aminte că yankeii i-au masacrat pe nefericiții indieni chiar la ei acasă, că au ucis cu bombe atomice mii de japonezi[1], invocând o măsluită legitimă apărare, că au orchestrat zeci de lovituri de stat prin America  Latină, îndeosebi,  că au făcut prăpăd prin Golful Persic din dorința maladivă de a arăta comunității internaționale cine-i Șeriful mondial, la adăpostul permisivului și parșivului articol 51 din Carta Națiunilor Unite[2], că au sfârtecat Iugoslavia cu scopul  inventării ministatului Kosovo, unde și-au amplasat cea mai mare bază militară de pe „Bătrânul Continent”, și că au  adus Europa în stadiul de anexă a lor, obligând-o să cerșească milă și resurse…

America mea de azi e o decepție  imposibil de închipuit  mai adineauri, un moloh în stare de orice ticăloșie dacă interesul economic (în primul rând) i-o cere, o bandă de pistolari dispusă orișicând să cotropească teritorii interesante din varii motive.

America mea de azi nu seamănă deloc cu poza prezentată mincinos de propaganda  oficială de la București și de ciurda de lachei plătiți sau nu, răspândiți pretutindeni în instituțiile la intrarea cărora flutură încă steagul roșu, galben  și albastru. Bunăoară, „simptomele fatale” ale democrației americane sunt surprinse și de Graham Allison: „DC (Washington, DC) a devenit un acronim pentru Dysfuncional Capital («capitală disfuncţională»): o mlaştină în care partizanatul a devenit otrăvitor, relaţiile dintre Casa Albă şi Congres au paralizat funcţiile de bază, precum alcătuirea bugetului şi încheierea tratatelor internaţionale, iar încrederea publicului în guvern a dispărut aproape total. Aceste simptome îşi au rădăcinile în declinul moralei publice, în corupția legalizată şi instituționalizată, într-un electorat slab și cu deficit de atenție, într-o presă de tipul «te-am prins!»- toate acestea exacerbate de dispozitivele şi de platformele digitale care răsplătesc mai mult senzaţionalul şi dispreţuiesc dezbaterea. Aşa cum ne-a avertizat în mod profetic Abraham Lincoln, o casă dezbinată nu poate rezista. Fără o conducere mai puternică şi mai hotărâtă din partea preşedintelui şi fără recuperarea sentimentului responsabilităţii civice în cadrul clasei conducătoare, Statele Unite ar putea porni în urma Europei pe drumul declinului.”[3]

 America mea de azi e un fel de cancer pătruns în toate celulele corpului statal și social românesc și ajuns în faza metastazelor.

Ce mai tura-vura, America mea de azi e o decepție pe care n-am anticipat-o nicicând,  dureroasă și regretabilă… Mormântul unei iluzii.


[1] Paul Johnson scrie în cartea sa, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, că, din cei 245 000 de locuitori ai orașului Hiroshima, au murit în ziua lansării bombei  100 000,  iar altă sută de mii mai târziu. „Unii au murit fără vreo rană sau altă cauză vizibilă. Alții  erau acoperiți de pete strălucitoare, multicolore.  Mulți vomitau sânge. Un om și-a  pus mâna arsă în apă și «ceva ciudat și albăstriu, ca un fum a ieșit  din ea». Un altul,  aproape orb, și-a recăpătat  vederea, dar i-a căzut tot părul.” De asemenea, peste câteva zile, la Nagasaki, vor pieri 74 800 de suflete, pe ceilalți decedați ulterior  nu-i mai pomenesc.

[2] „Articolul 51 din Cartă dă fiecărui stat «dreptul la autoapărare». SUA au extins acest drept până la noi limite în 2003, când au susţinut că atacul lor împotriva Irakului era justificat de «autoapărare preventivă», pretinzând că Saddam Hussein avea arme de distrugere în masă şi reprezenta o «ameninţare iminentă». Mai recent, preşedintele Obama a împins și mai departe această atitudine, ordonând atacuri unilaterale împotriva grupurilor pe care SUA le-au desemnat drept «teroriști în şapte țări». În opinia susținătorilor dreptului internaţional, ultimele şapte decenii au cunoscut un progres constant în acceptarea sistemului internaţional «bazat pe reguli». Realiștii nu sunt de acord când este vorba de utilizarea forței militare. Aceştia susțin că statele puternice au ocolit în repetate rânduri acest sistem, atunci când au considerat că este în interesul lor național să facă așa. De exemplu, în 2016, SUA au condus o campanie pentru a condamna respingerea în totalitate de către China a deciziilor Curţii Permanente de Arbitraj, care respinsese pretențiile Beijingului asupra Mării Chinei de Sud. Unii observatori au considerat că aceasta este o dovadă de ipocrizie, amintind că Washingtonul respinsese în mod asemănător decizia pronunţată împotriva sa de Curtea Internațională de Justiţie atunci când CIA minase porturile din Nicaragua, în anii 1980, în efortul de a răsturna guvernul sandinist.” (Graham Allison în Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?)

[3] Graham Allison în Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

18 aprilie, 2024

America mea Înainte de 1989, America mea era nu doar un film cu John Wayne și cu șerifi invincibili, cu colec

11 aprilie, 2024

America mea Înainte de 1989, America mea era nu doar un film cu John Wayne și cu șerifi invincibili, cu colec

8 aprilie, 2024

America mea Înainte de 1989, America mea era nu doar un film cu John Wayne și cu șerifi invincibili, cu colec

Articole similare

Portrete și portrete (1)
VIZUALIZARI
Războiul, ca profit ...
VIZUALIZARI
Gura lumii
VIZUALIZARI
Crucea răbdării
VIZUALIZARI
Din hârdăul politic
VIZUALIZARI
Dinlăuntrul labirintului
VIZUALIZARI
Privind îndărăt, cu mâhnire...
VIZUALIZARI
America lui Marlon Brando
VIZUALIZARI
O zi ca oricare alta...
VIZUALIZARI
România, gazdă mare!
VIZUALIZARI