Îl sun pe Augustin Buzura.
– Ce faceţi ? îl întreb.
– Stau aşa, ca de vânzare, îmi răspunde. Situaţia este cum se prezintă, ca să folosesc o expresie idioată din armată. Va veni o zi când voi face mai puţine lucruri ca acum, de aceea mă prefac că îmi înţeleg situaţia precară. Mă comport ca un om matur, ce altă variantă am ?
Discutăm despre una şi alta şi mă întăreşte tonul părelnic optimist al romancierului, serenitatea cu care îşi priveşte beteşugurile.
*
Ies la masă cu Augustin Buzura şi Angela Martin, ultima îmi dăruieşte culegerea sa de eseuri – Între cuvânt şi tăcere. Nu ne-am mai văzut de foarte mult timp. Afară e o căldură năucitoare, însă instalaţia de răcire pe bază de vapori face suportabilă şederea pe terasa restaurantului Harbour. Leneveala Bucureştiului plecat în vacanţă şi „Familiara tristeţe de miez de vară.”3 Discutăm despre ultimele întâmplări politice şi judiciare, despre lipsa de perspectivă a unei ţări aproape dezintegrată. Scriitorul îmi povesteşte că, până în 1989, ţiganii aurari din zona Huedinului călătoreau prin Europa şi făceau negoţ cu podoabele din metalul atât de râvnit. Săptămânal se adunau într-un centru Loto-prono din oraş unde îşi spuneau unii altora cum le-au mers afacerile. Invariabil, peste ei năvăleau securiştii. Femeile îşi scuturau fustele înflorate şi podeaua se îngălbenea ca prin vrajă. Flăcăii cu ochi albaştri culegeau de pe jos inelele, cerceii şi monedele sclipicioase şi plecau mulţumiţi pe la casele lor. De fiecare dată, întâlnirile acestea se petreceau la fel, ca într-un film mereu dat înapoi. Şi toţi erau mulţumiţi, tuciuriii că îşi continuă nestingheriţi negoţul profitabil, securiştii, că îşi servesc patria.
*
Mă plâng romancierului că România are o societate civilă debilă. „Ştiţi cum e societatea noastră civilă ? îmi explică fostul medic psihiatru. Ca o broască supusă şocurilor electrice. În anul I de facultate făceam acest experiment. Broasca era curentată şi muşchii ei se contractau şi reacţionau violent. Cu cât sporeai intensitatea fluxului, animalul devenea inert. Aşa s-a întâmplat şi cu românii după 1990. Au fost supuşi atâtor încercări, încât azi nu mai răspund niciunui stimul”.
*
„Unul dintre cei 57 de turnători care m-au pârât la Securitate a fost chiar medicul de la care am învăţat tot ce ştiu despre psihiatrie. Un om special, căruia mă mărturiseam ca unui mentor. S-a sinucis demult, iar când i-am găsit numele sub informările din dosarul meu de obiectiv, am suferit enorm. Alt delator era Eugen Uricaru…” şi prozatorul se întristează dintr-odată.
*
„De la Gogu Rădulescu am primit, până în 1989, documente din care am luat cunoştinţă de aventurile amoroase ale Elenei Ceauşescu cu soldaţii germani. Ca şi de relaţia homosexuală dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, îmi era şi teamă să car în minte atâtea informaţii de grad 0. Cu câteva zile înainte de evenimentele din decembrie, m-am dus la sfinxul din Comana şi l-am atenţionat că regimul comunist se va prăbuşi. Ca să scăpaţi trebuie fie să vă internaţi în spital, fie să acceptaţi să vă duc la reşedinţa ambasadorului Olandei de la Bucureşti, fie să vă alăturaţi revoluţionarilor. Demnitarul m-a repezit cu o violenţă pe care nu i-o bănuiam şi mi-a zis să am grijă de mine. I-am repetat ce-mi spusese de atâtea ori: fereşte-te de fiara în agonie pentru că loveşte cu picioarele din spate şi nu ştii pe cine nimereşte. Fostul ministru s-a dus la Televiziune şi era cât pe-aci să fie linşat. Gărzile cu brasarde tricolore l-au arestat şi justiţia l-a condamnat. Umbla într-un pantalon soios şi o cămaşă de corp pe care jegul se aşezase în straturi. Săracu’ , schimbarea regimului l-a găsit cu 19.000 lei la CEC… Îşi pierduse minţile şi numai eu ştiu cât m-am zbătut să-l scot din puşcărie. Inclusiv la Ion Iliescu am încercat, dar în zadar. Am izbândit în cele din urmă şi l-am internat într-un azil evreiesc, cu banii strânşi de la unul şi altul. A murit după câteva luni cu ziarul România Mare pe piept. A fost un tip special, cult şi carismatic, cu o ureche muzicală cum numai dirijorul Mandeal mai are. Câţi scriitori şi oameni de cultură se ploconeau la el să le deconspire numele confraţilor care urmau să fie promovaţi în Biroul Executiv1… Ştiţi, se explicau lingăii, să ne punem bine cu ei încă de acum, să le intrăm pe sub piele”.
Mie, figura lui Gogu Rădulescu îmi inspira altceva, avea un aer necioplit, de docher, remarc eu. „Păi, în tinereţe, l-au bătut ţărăniştii pe la Târgu Mureş şi i-au turtit nasul, de aici înfăţişarea de brută cumsecade” îmi explică prietenul meu învârstnicit.
*
„Confruntările mele cu securiştii erau savuroase. Deşi, recunosc, în ultima vreme se stilaseră mult, aveau ştaif cultural. Mă bănuiau că trimit manuscrisele cărţilor în străinătate, aşa că preferau un scandal mai mic decât unul mare. Căci refuzul publicării la editurile de acasă ar fi însemnat o problemă internaţională. Şi se temeau, de aceea dădeam de înţeles că au informaţii corecte. Jucam tare, numai aşa am trecut de cenzură fără schilodirea propriei opere. După fuga lui Ceauşescu, într-o zi, mergeam pe bd.Magheru. Baricade, spaimă, oameni de bine înarmaţi şi neraşi, ce mai, ca la revoluţie. Brusc, îmi apare în faţă unul din ofiţerii care mă aveau în gestiune. De unde pizda mă-tii ai ieşit, mă, nemernicule ? am izbucnit cu ură. Ăsta zâmbeşte triumfător, îmi arată o ureche însângerată, cu un găuroi în lob şi-mi aruncă zeflemitor: «M-am orientat la timp, asta e» şi a trecut mai departe, cu banderola patriotică pe braţ”.
*
„Detestam zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Trebuia să scriem articole pentru cinstirea celor doi. Odată i-am zis securistului că omagiul meu va încăpea pe cartela de carne. Răbufnirea mea nu le-a picat bine deloc şi tare m-au mai perpelit atunci”, îşi aminteşte Augustin Buzura.
––––––––––––––
1În Memoria ca zestre, Nina Cassian notează că „cel mai mare demnitar pe care l-am cunoscut mai îndeaproape (ca şi Ana Blandiana şi Augustin Buzura) a fost Gogu Rădulescu, care, datorită şi soţiei sale, Dorina, se simţea bine în compania artiştilor şi scriitorilor”.
– va urma –