Peste câteva zile, mai precis la 22 septembrie, Augustin Buzura ar fi împlinit 79 de ani… Am atâtea amintiri cu marele prozator, încât adesea mă las pradă lor… Pe unele le-am scris în Jurnalul banalității, pe altele nu… Așa că vă las să le citiți sau recitiți, ca un omagiu pentru un om minunat…
*
Îl sun pe Augustin Buzura, să-i dau bineţe în noul an. „Am avut un început mizerabil, cu febră, am tuşit ca un măgar, mă simt ca un semi-gunoi” îmi mărturiseşte romancierul. Omul acesta este un stabilopod pentru mine, îmi oferă siguranţă ştiindu-l acolo, undeva. Discutăm săptămânal la telefon şi vorba sa domoală mă întremează întotdeauna. „Miercuri plec la Viena, cu blestemaţii ăştia de ochi, s-ar putea să mă opereze, altfel orbesc. Ar fi ca o pedeapsă, cum să trăiesc în beznă ?” se revoltă scriitorul meu drag, mare iubitor de… full-contact !
*
Sun la Augustin Buzura, să aflu dacă s-a întors de la Viena. „Nu mai este nicio şansă, medicii mi-au zis că nu este posibilă o nouă intervenţie chirurgicală la ochi. În curând voi orbi”, îmi mărturiseşte romancierul.
*
„Sunt aproape orb, stăteam cu ochii în tavan”, mi se destăinuie stins Augustin Buzura. Orb în atâta alb, ce dramă !
*
Îl sun pe Augustin Buzura. “Îmi este scârbă să mă uit la gâlceava politică şi-mi este dor de activiştii politici de altădată. Ăia erau oameni cu carte, Ştefan Andrei, Ion Traian Ştefănescu, Paul Niculescu Mizil, pe când ăştia, nişte repetenţi ! Mă dezamăgeşte infantilismul lui Crin, îi atacă pe toţi şi vrea să fie votat de cei pe care îi jigneşte”, se ambalează, pe bună dreptate, romancierul. Vă simt mai tonic, îi zic. “Da’ de unde, m-am obişnuit cu întunericul. Şi mai e ceva, am găsit pe cineva care să mă scoată la plimbare, că singur nu mai pot ieşi din casă”, îmi mărturiseşte cu voce scăzută.
*
„S-a lăsat noaptea aia nesfârşită, la mine nu mai există zori”, mi se plânge Augustin Buzura. Plouă mărunt, cu tăciuni stinşi de stele.
*
– Cum a fost la Atena ? îl întreb pe Augustin Buzura.
– Senzaţional ! îmi răspunde. Am găsit un specialist care mi-a zis că în două săptămâni voi putea citi iarăşi, cu nişte ochelari speciali. Aşa că după Paşti mă întorc în Grecia.
Îi povestesc impresiile mele după vizita la clinica Monza.
– Ăştia aşa sunt, în 1992 am suferit intervenţia chirurgicală pe cord, în SUA. Toţi membrii echipei de medici, înainte de operaţie, veneau, pe rând, la mine, se prezentau şi îmi explicau ceea ce urma să se întâmple. Apoi am vizionat un film împreună şi am înţeles cu adevărat ce înseamnă un by-pass. La sfârşit, mi s-a dat o hârtie s-o semnez. Îmi asumam orice consecinţă, dar o făceam în cunoştinţă de cauză. Mai târziu, la Viena, lucrurile stăteau exact invers. Suferisem o altă intervenţie chirurgicală, de data aceasta la rinichi. Trecuseră câteva zile şi refuzam să mă dau jos din pat, să mă spăl şi să mă bărbieresc, mă simţeam îngrozitor. Într-o dimineaţă s-a deschis uşa rezervei în care zăceam şi a apărut profesorul. Eram prieteni, ne cunoşteam de ceva vreme. „Băi, sălbaticule, ce ai de gând ?” m-a luat pe sus şi m-a trezit la realitate.
Scriitorul născut în Maramureş râde cu poftă şi continuă.
– Am avut toate bolile, una nu mi-a scăpat. M-a ferit Dumnezeu de sifilis, SIDA şi blenoragie, deşi, cu prima, era să mă căpătuiesc în tinereţe. Un grăjdar fusese atacat de un taur şi coarnele animalului îi spărseseră rău burta bărbatului. Sângera masiv, fără speranţă. Până la spital erau vreo 20 de km, iar eu trebuia să-i opresc hemoragia. M-am aşezat deasupra lui şi mi-am lipit burta de a rănitului. Când am ajuns la dispensar, am aflat că omul pe care îl ajutasem să trăiască avea… sifilis.
Prietenul meu mai vârstnic râde din nou şi, deodată, devine grav.
– Ce oribilitate, ce spectacol trivial şi degradant ne oferă autorităţile statului. Auzi, cum e posibil să vină zece mascaţi să-l ridice pe un primar, că doar nu era Bin Laden ?! În anii ’50, securiştii ăia erau mai blânzi, se plimbau cu maşinile lor decapotate, nişte gazuri britanice, Willis, parcă, dar nu făceau atâta zarvă. Şi nu erau nici televizate în direct descinderile lor. Ce a ajuns ţara noastră, mă sperie prezentul, credeţi-mă !
Îl cred şi cercetez abătut viitorul, nu prevesteşte nimic bun.
*
Augustin Buzura şi-a luat de la Atena nişte ochelari cu lentile speciale, care să-l ajute să citească din nou. Câte 30 de minute pe zi la început, mai mult după aceea. O gimnastică a ochilor, carevasăzică. Vederea trebuie antrenată să-şi recapete acuitatea temporar pierdută. Aşadar, în viaţă totul este antrenament, nimic altceva. Altfel, orice deprindere se pierde. Din păcate, la un moment dat ţi se termină energia, tonusul, şi renunţi. În definitiv, starea firească a omului este lenea. Iar în moarte are parte de leneveala absolută şi veşnică.
-va urma-