Trecem Dunărea cu ferryboat-ul, pe la Turnu Măgurele. E o dimineață toridă și neclară. Coborâm în Nicopole și o cotim spre Plevna. În urmă cu 30 de ani, mama gusta și ea din privilegiul micului trafic internațional și îmi cumpăra din țara vecină discuri rare (Queen, Michael Jackson, ABBA etc), le mai am și azi. Privesc nostalgic prin geamul mașinii și-mi imaginez că mama încă mai trăiește și-mi aduce plăci din Bulgaria… Peisajul e tern, dealuri verzi și câmpuri strâmte, răsărite ici-colo printre pâlcuri de pomi. Satele sunt goale și clorotice, arar vezi câte o siluetă de om, ăi mai tineri au ales pribegia. Ca și la noi, blestemul Balcanilor.
Ajungem în Plevna. Orașul are un aer patriarhal, cu clădiri vechi și romantice, dacă cineva le-ar consolida și văcsui, turiștii s-ar îngrămădi aici. Independența României, în 1877, s-a decis chiar pe pământul pe care calc acum. Mă frige, istoria nu-i lucru de șagă. Țăranii luați cu anasâna la oaste în urmă cu 139 de ani i-au alungat pe turci, dar cui îi mai pasă de amănunte dintr-acestea ?
Plecăm mai departe, spre Chiflik, urcăm. Decorul îmi amintește de zona Herculanelor. Oprim cam la 120 de kilometri de Turnu Măgurele. Hotelurile, vreo trei, sunt dichisite, ca și pensiunile, însă mă impresionează cu adevărat curățenia din jur. Pornim într-o scurtă drumeție, pășim pieptiș pe o cărare străjuită de fagi uriași. Miroase a munte și a ferigă, o mierlă ne-a adulmecat și ne ceartă din înalturi, i-am profanat paradisul. E tare frumos aici, la bulgari, parcă mă feresc s-o mărturisesc. Am fost crescuți în complexul superiorității noastre față de poporul cu „ceafa groasă”. Mă rușinez de prejudecata asta….
Mergem să mâncăm. Restaurantul, unul rustic, este așezat pe malul pârâiașului ce ne-a tot însoțit. Cristalin și susurând ca o femeie îndrăgostită. Pe un perete de piatră pictată îl recunosc pe Nastratin Hogea, călare pe măgărușul său, ochiul nu mă înșală. Bucătăria e ca la noi acasă, multă carne, perpelită pe grătar. Vinul are parfum. Dar delicioase îmi par clătitele, aruncate pe plită chiar atunci.
Se lasă amurgul, dogoarea s-a mai potolit, dar lumina e la fel de orbitoare. Drumul la întoarcere spre meleagul natal îmi pare mai scurt. Și mă gândesc că periferia Europei va fi de-a pururi aici, în vechea Tracie. Cum altfel, de vreme ce timpul se scurge dintotdeauna anevoie și nu ne îndurăm să ne scuturăm de tradițiile medievale ? Rămânem pe veci niște bieți îndărătnici roși de contradicții nelămurite vreodată…
