Tăiem insula de la nord la sud, spre Marea Libiei, prin canion. Peisaj sălbatic, munți golași și aspri, sate uitate de timp, livezi nesfârșite de măslini și soare. Un soare orbitor, scăldându-se în talazurile albicioase, stârnite de vânturile venite din depărtările infinite…
Ghid îmi este același Nikos Kazantzakis: „Creta a fost cea dintâi punte de legătură între Europa, Asia și Africa, Creta a fost cea dintâi care a început să se lumineze, în toată Europa tenebroasă a acelei epoci. Aici e locul unde sufletul grec și-a împlinit misiunea hărăzită lui: să aducă divinitatea la scara umană. În Creta, statuile țepene și monstruoase din Egipt și din Assiria au devenit statuete grațioase; trupurile se mișcă, buzele zâmbesc, chipul și statura idolilor au fost croite după chipul și statura omului. O umanitate nouă și originală, diferită de Grecia care i-a urmat, plină de vioiciune, de grație și de rafinament oriental, a trăit și s-a bucurat pe pământul Cretei…
Priveam în jurul meu dealurile blânde și domestice, măslinii cu frunza rară, chiparoșii zvelți care se clătinau încet între stânci, ascultam clinchetul armonios și limpede de la o invizibilă turmă de capre, trăgeam în piept aerul înmiresmat care venea dinspre mare trecând peste deal – simțeam că străvechiul secret al cretanilor mă pătrundea tot mai profund, devenind tot mai limpede. Cretanul nu-și face griji pentru problemele supralumești, ci pentru treburile zilnice fără sfârșit, făcute din amănunte arzătoare, din veșnicele necazuri ale vieții omului pe acest pământ.”
