S-au aprins zorile. Sub balcon, ascunsă în frunzișul unui castan fraged, cântă o mierlă. Mă strâng tot într-o amintire de demult. Eram copil, la Islaz, și prin difuzorul agățat pe perete aflam că lumea se întindea și dincolo de satul bunicilor. Din lumea aia străină și misterioasă venea și Ileana Constantinescu, cu bocetul ei răscolitor. O ascultam mereu cu lacrimile abia stăpânite, ca și acum…
„Frunzuliță, fir de iarbă,
Mierlița când îi bolnavă,
Vine cucu-ncet și-o-ntreabă:
Ce faci, surioară dragă ?
Ce să fac, măi cucușor,
Ia, azi-noapte-am vrut să mor…
Nu-ți fi frică, sora mea,
Singură n-oi rămânea:
M-oi sui în plopușor,
Te-oi jeli soră cu dor !
Penele le-oi jumuli,
Jumătate m-oi cerni
Și pe tine te-oi jeli !
M-oi sui pe vârf de munte,
Te-oi jeli cu păsări multe !
Te-oi jeli cât oi putea
C-ai fost surioara mea”.