Abia se zăresc crestele munților printre crengile pomilor pârliți de focul verii. O perdea de borangic adie greoi în zarea umedă, stavilă privirii mele însetate de nemărginire. Stau tremurând în fața crucii prietenului de mai adineauri, adormit pe veci în cimitirul din Rătez. Când s-a dus anul ăsta, primul fără el? La ce-mi folosește răspunsul ?… Sufletul lui, mare cât orizontul ce se deschide de aici, e un umăr pe care mă tânguiesc adesea, copleșit de strigoii ce-mi spintecă nopțile vrăjmașe. Îi resimt lipsa ca pe o rană mereu sângerândă, cum să înlocuiești pe cineva apropiat? Lumânările pâlpâie pe marmura funerară, pe care se rânduiesc, arvunite posterității, niște vorbe zguduitoare:
„Și când ne vom reîntâlni,
Cu amintiri, trăiri și doruri multe,
Pe toate le vom povesti,
Fără cuvinte, numai pe tăcute.”
Fiindcă totul e tăcere… Și suferință, și dor nevindecabil… Sufletele noastre, ale celor încă vii, s-au strâns în buchete de flori, răsfirate pe piatra rece a pragului către viața de apoi. Mă uit la fiecare dintre noi, adunați să-l comemorăm pe prematurul dispărut – suntem asemenea candelelor arzânde. Un fum subțire se înalță spre cer, cât să ne dea iluzia unui zbor împiedicat. Nu demult, Dan călca apăsat, cu pasul său de urs blând, pe pământul în care s-a risipit brusc, și își făcea planuri cu nemiluita. Ce dacă șira spinării i se șubrezise și ce dacă pârdalnicul cancer îl ronțăia pe dinăuntru ? Nimic nu-l speria, nici că se gândea la moarte, dimpotrivă! Parcă un glas cunoscut răzbate de departe, parcă…
„Într-o noapte, într-o clipă,
Îmi dă unul o aripă.
Nu l-am desluşit la faţă,
A pândit când era ceaţă.
Zice: «’Nfige-o subsuoară,
Du-te dracului şi zboară».
Eşti nebun, cum o să zbor,
C-o aripă şi-un picior ?
Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,
Nu mi-o pitula la spate.
A plecat să mi-o aducă
Şi-l aştept ici pe ulucă.”[1]
Mă zgâiesc la uluca gardului povârnit, căutându-l pe răposat… și chiar îl văd, e îmbrăcat în blugi și are un zâmbet trist. Carpe diem, scrie pe tricoul ce-i acoperă bustul herculean și prietenul meu clipește ștrengărește din ochi. Știe el ce știe ! Dar de ce naiba nu se mai întoarce ăla ca să-i aducă a doua aripă, ce-o zăbovi atâta? Că s-a înserat și e frig, și e târziu… „Băiatul meu puternic și bun, ce cauți tu acolo? Eu trebuia să fiu îngropată lângă ai mei și tu să vii la mormânt ca să mă plângi! ” își jelește odorul mult încercata mamă. Simt că mă scurg în glodul acoperit cu frunze de ceară. O prind de umeri pe sărmana femeie, grijuliu să nu se prăbușească în râpa neconsolării. Doamne, cât este de fragilă, mi-e teamă să nu se topească. Tatăl a încremenit în durere, și-a zăvorât lacrimile în dosul obloanelor coborâte definitiv și tace, tace… Totul e tăcere…
Preotul a terminat de mult slujba, însă nu mă hotărăsc să mă despart de prietenul meu. „Carpe diem !” îmi poruncește pe tonul cel mai serios din lume și mă zorește să-mi iau tălpășița. Oricum, nu-i plăceau scenele patetice. Îl ascult și plec… Numai că sunt pus în încurcătură, n-am reușit eu în tinerețe să-mi trăiesc clipa, darămite acum, la senectute… Noaptea, un greieraș rătăcit în camera ce-mi găzduiește vremelnic somnul, își arată vrednicia cântându-ne întruna. L-aș zdrobi de perete, dar mă opresc să săvârșesc odioasa crimă, un fel de fratricid. Dacă micuța vietate e însuși duhul pomenitului?
[1] Marin Sorescu, Despre cum era să zbor
