Abia se zăresc crestele munților printre crengile pomilor pârliți de focul verii. O perdea de borangic adie greoi în zarea umedă,  stavilă privirii mele însetate de nemărginire. Stau tremurând în fața crucii prietenului de mai adineauri, adormit  pe veci în cimitirul din Rătez. Când s-a dus anul ăsta, primul fără el? La ce-mi  folosește răspunsul ?… Sufletul lui, mare cât orizontul  ce se deschide de aici, e un umăr pe care mă tânguiesc adesea, copleșit  de strigoii ce-mi spintecă nopțile vrăjmașe. Îi resimt lipsa ca pe o rană mereu sângerândă, cum să înlocuiești  pe cineva apropiat? Lumânările pâlpâie pe marmura funerară, pe care se rânduiesc, arvunite posterității, niște vorbe zguduitoare:

„Și când ne vom reîntâlni,

Cu amintiri, trăiri și doruri multe,

Pe toate le vom povesti,

Fără cuvinte, numai pe tăcute.”

Fiindcă totul e tăcere… Și suferință, și dor nevindecabil… Sufletele noastre, ale celor  încă vii, s-au strâns în buchete de flori, răsfirate pe  piatra rece a pragului către viața de apoi. Mă uit  la fiecare dintre noi, adunați  să-l comemorăm pe prematurul dispărut – suntem asemenea candelelor arzânde. Un fum subțire se înalță spre cer, cât să  ne dea iluzia unui zbor împiedicat. Nu demult,  Dan călca apăsat, cu pasul său de urs blând,  pe pământul în care s-a risipit  brusc, și își făcea planuri  cu nemiluita. Ce dacă șira spinării i se șubrezise și ce dacă pârdalnicul cancer îl ronțăia pe dinăuntru ? Nimic nu-l speria, nici că se gândea  la moarte, dimpotrivă! Parcă un glas cunoscut răzbate de departe, parcă…

„Într-o noapte, într-o clipă,

Îmi dă unul o aripă.

Nu l-am desluşit la faţă,

A pândit când era ceaţă.

Zice: «’Nfige-o subsuoară,

Du-te dracului şi zboară».  

Eşti nebun, cum o să zbor,

C-o aripă şi-un picior ?

    

Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,

Nu mi-o pitula la spate.  

A plecat să mi-o aducă

Şi-l aştept ici pe ulucă.”[1]

Mă zgâiesc la uluca gardului povârnit, căutându-l  pe răposat… și chiar îl văd, e îmbrăcat în blugi și are un zâmbet trist.  Carpe diem, scrie pe tricoul ce-i acoperă bustul  herculean și prietenul  meu clipește ștrengărește din ochi. Știe el ce știe ! Dar de ce naiba nu se mai întoarce ăla ca să-i aducă  a doua aripă, ce-o zăbovi atâta? Că s-a înserat și e frig, și e târziu… „Băiatul meu puternic și bun, ce cauți tu acolo? Eu trebuia să fiu îngropată lângă ai mei și tu să vii la mormânt ca să mă plângi! ” își jelește odorul  mult încercata mamă. Simt că mă scurg în glodul acoperit cu frunze  de ceară. O  prind de umeri  pe sărmana femeie,  grijuliu  să nu se prăbușească  în râpa neconsolării. Doamne, cât este de fragilă, mi-e teamă să nu se topească. Tatăl a încremenit  în durere, și-a zăvorât  lacrimile în dosul  obloanelor  coborâte definitiv și tace, tace… Totul e tăcere…

Preotul a terminat de mult slujba, însă  nu mă hotărăsc să mă despart de prietenul meu. „Carpe diem !” îmi poruncește pe tonul cel mai serios din lume și mă zorește să-mi iau tălpășița. Oricum, nu-i plăceau scenele patetice. Îl ascult și plec… Numai că sunt pus în încurcătură,  n-am reușit eu în tinerețe să-mi trăiesc clipa, darămite acum, la senectute… Noaptea, un  greieraș rătăcit în camera ce-mi găzduiește vremelnic somnul, își arată vrednicia cântându-ne întruna. L-aș zdrobi de perete, dar  mă opresc să săvârșesc odioasa crimă, un fel de fratricid. Dacă  micuța vietate e însuși duhul pomenitului?


[1] Marin Sorescu, Despre cum era să zbor