În facultate, am prins cu adevărat plăcerea inegalabilă a lecturii. Și m-am apucat să citesc. Uneori, când prindeam aripi și voiam să le păstrez, copiam de mână slovele ce mă tulburaseră peste măsură, pagini întregi. De pildă, volumul Gog al lui Giovanni Papini, ori capitole din Elogiul nebuniei, capodopera batavului Erasmus. Cu hârtiile acelea astfel înnobilate, m-am întors acasă, la Turnu Măgurele, după repartiția guvernamentală, și apoi le-am adus la București, în 1990. Mi le-am pus bine, să nu cumva să dispară sau să le șteargă șuvoiul vremuirii nemiloase. Este greu de descris în cuvinte starea pe care o trăiesc ori de câte ori le pipăi și le dezmierd cu privirea!
Zilele trecute, mi-am luat nepoțica de la școală și ne-am așezat la un mic taifas.
– Bunicu’, peste trei ani o să primesc un telefon mobil, dar cu acces limitat!
– Să ai grijă, Aria, nu cumva să devii dependentă de aparatul acesta dăunător în multe privințe!
-Nuu, atâta timp cât există cărțile pe lume, nu-mi trebuie nimic altceva! Să nu-ți faci griji, cărțile sunt totul pentru mine!
Am sărutat-o pe frunte, Doamne, am iubit-o și mai tare auzind-o rostind asemenea vorbe! Și nu exagerez deloc, micuța are aproape 11 ani și citește întruna, niciodată nu pleacă undeva fără să ia cu ea o filadă. De n-ar strica-o moravurile societății, o societate agățată sinucigaș de carcasa smartphone-ului. Involuntar, mă întreb, cu sufletu-mi îmbobocit, ce legi nescrise ale geneticii i-au transmis ei pasiunea mea pentru lectură…
