În săptămânile viitoare va apărea la Editura RAO o carte pe care mi-am dorit s-o scriu încă din copilărie, una despre Islaz, satul bunicilor mei materni. Și ce întâmplare am trăit când am terminat-o, citiți-o numa’ !
Abia terminasem scrierea cărții și într-o noapte m-am visat iarăși la Islaz, cum mi se întâmplă mai mereu. Stăteam la masă, sub dudul de lângă poartă, dimpreună cu mama și cu bunicii. Se însera, frunzele foșneau trist și după ce am ezitat îndestul, m-am uitat la tata-mare altcumva, sfâșiat de emoție, și i-am împărtășit, cu vocea tremurândă, marele secret: „Să știi că am isprăvit Cartea Islazului meu!”. El m-a fixat tulburat și ochii au început să-i lăcrimeze. M-a podidit plânsul, să mă înece, nu altceva, noroc că m-am trezit la timp! Perna era udă, iar eu nu-mi găseam locul, aș fi vrut s-o iau la goană înapoi, în trecutul îndepărtat din care tocmai mă întorsesem.
Ce semn o mai fi și ăsta? m-am întrebat copleșit de dorul alor mei și m-am grăbit să definitivez manuscrisul. Cât să aștepte și ei povestea ce-i va ține în viață de-a pururea, cât?
Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-mi ierte întârzierea în așezarea pe hârtie a confesiunilor islăzene!
