Mai sunt două zile până la… Da, doar două ! Oho, ce mult mi se părea deunăzi ! Gata, sâmbătă, 25 octombrie 2025, la ora 11, Cartea Islazului meu va ieși în public ! Și nu singură, ci îngrijită de moașele literare[1] Ion Cristoiu și Ștefan Mitroi ! Nu oriunde, ci chiar la Islaz, locul mitic din care s-a și întrupat în amintirile-cuvinte! Acolo,
Vă aștept, cu mic, cu mare,
Să scoatem satul din uitare!
Astfel îmi desenam invitația în joia de dinaintea evenimentului. Vineri, până la prânz, am plecat spre Teleorman, dimpreună cu gazetarul sorocit să mă lanseze în publicistică prin 1998, parcă, la cotidianul Național… Am tăifăsuit cogeamitea pe drum și m-a surprins adaptabilitatea la ultimele scorneli ale tehnologiei digitale a invitatului meu ! Smartphone, cameră de filmat de dimensiunea pachetului de țigări, microfon portabil, laptop și fel de fel de drăcovenii similare ! Deși mai tânăr cu vreo două decenii, eu sunt captiv (de bunăvoie, desigur!) telefonului mobil cu taste (fără alte funcții, în afara celor clasice – mesaje și convorbiri) și nu-mi trece prin tărtăcuță să mă modernizez… Dumnezeule, de-ați ști cât detest dependența asta de lanțurile robiei hi-technology !
Pfu, o clipită a durat deplasarea, așa mi s-a părut, taman să se oprească ploaia mocănească și să se albăstrească cerul. Am dat apoi o fugă la cetatea Turris și în port, la Turnu Măgurele, am intrat nițel în catedrală și înserarea a coborât când ne răsfățam ochiul estetic la Gura Oltului. La întoarcere, am întârziat oleacă la poarta lui Piu, curios să-i citesc ultimele „postări” de pe gardul oborului. „Nu contează ciocolata, ci oamenii cu care o mânci !” e aforismul nou plămădit, alături de multe altele, semn al neastâmpărului său creativ. Între timp, a apărut și Ștefan Mitroi, însoțit și de nepoțică, o zvârlugă de fetiță foc de inteligentă și de sociabilă. Ne-am trezit deodată împresurați de noaptea cea neagră și misterioasă, adâncă.
Dis-de-dimineață, m-am gătit cu hainele de oraș și am tulit-o la căminul cultural, nu înainte de a-i arăta invitatului născut în Găgești linia copilăriei și casa ce mi-a legănat vârsta de lapte… Și l-am plimbat inclusiv pe la monumentul dedicat Proclamației din 9 iunie 1848 și pe la cel ridicat dincolo de „șușaua mare” în cinstea eroilor căzuți în războiul antifascist, între ei numărându-se și Panfil (da, Panfil, nu Pamfil!) Oancea, unul dintre frații bunicului meu. De-ar fi murit mai devreme, când eram aliații hitleriștilor, numele său, sărmanul !, n-ar mai fi apărut pe placa comemorativă, ce bătaie de joc…
Soarele strălucește duios, iar lăcașul din buricul comunei s-a umplut, să fie cam 250 de oameni, unii veniți și din alte localități, inclusiv din Buzău. Au sosit la țanc, de la București, Irina și Bogdan, cu nepoții Aria și Tudor, cei mai iubiți pământeni dăruiți mie de îngeri, lăstarii către care privesc cu inima plină! Ca mai mereu, nu îmi lipsesc frații din studenție, Radu și Sorin, că nu degeaba am împărțit aceeași cameră în Grozăvești! Este și Dan, de la Deva, cu familia, este și Cornel Papură, de la Craiova, și Octavian Angheluță, de la Onești… Zăresc colegi și cunoștințe de demult, unde s-au dus atâția ani, unde? Verișori, rude îndepărtate, cunoștințe rătăcite prin cotloanele memoriei… „Tovarășa învățătoare” Cosac mă întâmpină sprijinită în baston, bătrânețea a prins-o rău din urmă și o căznește necruțător. Dumneaei mi-a pus tocul în mână și m-a învățat să așez pe hârtie literele, în cel dintâi trimestru școlar al meu, în toamna din 1968. Atunci, tata-mare a ținut morțiș să mă aibă lângă el, fiindu-i teamă ca nu cumva sovieticii să năvălească și la noi, după ce o făcuseră în Cehoslovacia… A, iată-l și pe Valeriu Găgiulescu (avocat, odinioară), tonic și veșnic tânăr, și pe Iulian Dian, medicul de altădată al echipei de fotbal Sănătatea, al cărei component eram, și pe Marian Gâzea, un renumit maestru al cuvintelor încrucișate… Vă imaginați că m-au năpădit emoțiile, stând față în față cu un trecut mirosind a pâine coaptă, abia scoasă din cuptorul vieții de ma’-marea… Ehe, ce s-ar mai fi bucurat ea să fie acum lângă mine… Dar, mai cu seamă, bunicul, Dumnezeu să-i odihnească în pace că nu m-au lăsat să mă pierd în mine însumi și-n lumea aceea ce nu-mi promitea nimic cumsecade !
Și începem… Primarul Ion Gheorghe Cătălin Geară rostește cuvântul de deschidere și îmi pasează microfonul. Cum nu mi-a plăcut niciodată să le vorbesc de sus semenilor, am cerut permisunea să stau pe scaun și să mă prezint. Da, căci islăzenii mă cunoșteau ca „nepotu’ lu’ Florache Oancea, băiatu’ Florinii”, că, deh, eram un „vinitic” acolo, vorba babei Nița. Firesc, am mulțumit autorităților locale, care au transformat în realitate visul meu, dar și unui om special, „Tizu’”, fiu al Islazului, al cărui gest de a dona cartea consătenilor noștri m-a tulburat peste măsură. Un cuvânt de gratitudine pentru Ion Neațu, autorul monografiei Islazului, un scormonitor neobosit prin istoria așezării legată pe veci de revoluția pașoptistă. Deși îmi notasem și pe fițuica aflată la îndemână, am uitat esențialul – să-i evoc pe Tudorel Grecu și Sebastian Magargiu, adevărate tezaure vii ale satului, păstrători ai unor povești transmise din moși-strămoși, încredințate și mie, din fericire. Nădăjduiesc să-mi ierte scăparea, însă întotdeauna există asemenea pocinoage !
Le dezvălui celor din sală cum l-am cunoscut pe Ion Cristoiu în biroul Procuraturii Municipiului București în 1991, pe când eram procuror, și monologul său s-a rostogolit molcom exact din acest punct.
Sensibil și poetic ca-ntotdeauna, Ștefan Mitroi a născocit în stilu-i inconfundabil un text copleșitor, Lumea cealaltă de pe lumea aceasta…
„Se făcea că satul meu, Siliștea, murise de tot, dar nu se dădea deloc dus de pe lumea aceasta. Lumea cealaltă îi făcea întruna semne să vină, spunându-i că de aici-nainte acolo este locul lui, loc pe care ea făcuse tot ce-i stătea în putință să i-l țină cald.
– Ete-te, se pusese satul meu pe râs, te-a prins grija de mine. Uite că nu vreau să vin.
– Păi de ce? l-a privit mirată lumea cealaltă.
– Pentru că îmi place în lumea asta de aici. N-am nevoie de locul tău cald.
– De acum încolo cu mine o să-ți mănânci moanga. Lumea de care zici nu-ți mai aparține. Ești al meu.
– Zău?
– Zău!
– Acum, când au rămas toate casele goale, să plec? Nici nu știi ce ușor mă simt fără oamenii ce trăiau în ele. Fără pământul din care erau făcuți oamenii. Pământul mă trăgea în jos. .
Știu că-ți vine greu să crezi că plutesc. Dar chiar asta fac în momentul ăsta, când stau de vorbă cu tine.
– Adică zbori?
– Da. Ce nu se vede?
– Se vede prea. Află, însă, că nu e aievea ce ți se-ntâmplă.
– Cum să nu fie?
– Tu nu zbori în realitate, ci doar în mintea băiatului ăluia ce-a ajuns scriitor.
– Dacă-i așa, cum de poți vedea tu ce se petrece în mintea lui?
– Între oamenii ăia de pământ, despre care vorbeai mai devreme, sunt și părinții lui. Se găsesc cu toții aici. Eu privesc spre lumea din care nu vrei tu să te dai dus cu ochii fiecăruia dintre ei. Și văd ceea ce-și doresc ei să vadă. Mama scriitorului, care n-a știut niciodată să citească când era dincolo, a descoperit că aici poate. Să citească, adică. Și asta face mereu de când a ajuns aici, citește cărțile fiului său. Aproape toate cărțile astea sunt despre tine. Și-n aproape toate tu zbori. Doamne, ce bazaconii au putut să-i treacă bietului băiat prin minte!
Și nu e singurul, mai e unul, tot de pe acolo, dar mai aproape de Dunăre, care, tot așa, scrie cărți în care a pus satul în care și-a petrecut copilăria să zboare.
– Știu de cine zici. Nu e zi în care să nu mă întâlnesc cu el pe sus.
– Cu el care, scriitorul sau satul?
– Satul. Se numește Islaz.
– Are și Islazul un loc călduț aici. Dar s-a luat după tine. Eu îl tot poftesc să vină, și el nu vrea.
– Ne-am luat unul după altul.
– Sucesc mințile satelor în care s-au născut. Le împuie capul cu tot felul de prostii. E singurul lucru la care se pricep scriitorii. Altminteri, nu sunt buni de nimic. Le-am zis și lui Florache, și lui Ion, bunicii lor, ce pramatii de nepoți au. Ei, în loc să se rușineze, au început să se umfle în pene.
– Vorbește mai tare, nu te mai aud, strigă satul meu din apropierea cerului. Satul celălalt, Islaz, îi ține isonul.
– N-am încotro, își face lumea cealaltă mâinile pâlnie, în speranța c-o să fie auzită. Va trebui să vin după voi. Până atunci, însă, o să trimit câțiva oameni de pe aici să vă convingă. Câteva femei, mai precis. Cu ele mă înțeleg cel mai bine.
Satul meu, Siliștea, ciulește dintr-odată urechile și zice: E musai ca printre ele să fie și Ioana, mama scriitorului.
Islazul face la fel, strigând: Să nu care cumva s-o uiți pe Floarea, mama scriitorului de la noi.
– O să mă gândesc, clatină lumea cealaltă din cap. În orice caz, să nu credeți că scăpați!
În vremea asta, cele două sate cu mințile sucite de scriitorii ce-au crescut la sânul lor își văd mai departe de zbor, bucurându-se de frigul lumii de aici.
Dacă ar ști lumea de dincolo cât de cald le ține frigul aceasta, n-ar mai trimite niciodată pe nimeni după ele.
P. S.: Text inspirat de volumul Cartea Islazului meu, apărut recent sub semnătura lui Marian Nazat.”
Clătinat de-a binelea pe dinăuntru, mi-am luat la revedere de la islăzeni printr-o sesiune de autografe, ehe, ce moment ! O îmbrâncire zdravănă în viața de odinioară, cu figuri revăzute după decenii… Binecuvântat fie bunicul, deoarece m-a ferit de orice muncă la câmp și în ogradă, bătându-mă la cap să învăț carte, ca să ajung domn la oraș, să nu îngroș „talpa țării”! Și Cel de Sus, că mi-a îngăduit să scriu Cartea Islazului meu !
Încărcat sufletește ca nicicând, mi-am dat întâlnire la pensiunea Giulia cu amicii și ne-am întins la taclale. Dumnezeu să-i dea sănătate și fericire amfitrioanei noastre de o groază de vreme, Vica, fără de care legătura mea cu Islazul s-ar fi rupt iremediabil și dureros !
[1] Marius Tucă, și el islăzean pe filieră maternă, mi-a comunicat în ultimul ceas că are alte priorități…
