Casa poetului este chiar în șosea, în Mălini. Nu aici s-a născut însă fiul răsfățat al meleagului bucovinean, ci în Poiana Mărului, dar acest amănunt nu mai contează. În curte dăinuiește bustul de bronz al lui Nicolae Labiș, înconjurat de flori și de-o domoală eternitate. De aici, „călare pe un armăsar roib, cu Nelu așezat în partea din față a şeii, cutreieram când la pas, când în galop, satul și obcinele din împrejurimi. Ne întorceam veseli, cu calul în spume (…) Altădată, cu câţiva păstrăvi frumoşi, tăinuiţi în sânul lui Nelu, ne grăbeam să ne arătăm isprava acasă. Am colindat apoi prin poieni, am văzut «muma pădurii», am văzut urma râsului și ne înapoiam pe lângă podul lupului, obosiţi şi morţi de foame. Pe la cinci ani, Nelu învăţa buchiile.”(1) Așa își amintea odinioară Eugen Labiș, părintele geniului stins prematur. Unde o fi acum „muma pădurii”? mă întreb nitam-nisam privind împrejurul meu. La ce mi-ar folosi răspunsul ? Ating plita sobei dintr-o cameră a muzeului și tresar. Șuvoaie de memorie vin potop peste mine. Ce văd înlăuntrul lor ?

„Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad
În mijloc e poiana-n lună mată
Și-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altă dată
Așa precum pe mine l-a chemat.”(2)

––––––––––––––––

[1] Albumul memorial Nicolae Labiș,  editat de revista Secolul 20.

[2] Nicolae Labiș,  Omul comun ia o hotărâre