Din șoseaua ce duce la Caransebeș, cam la o jumătate de oră după ce am părăsit Băile Herculane, o cotesc spre stânga, în direcția Bozovici. Peisajul îmi taie respirația, cu fânețe coapte de soarele toamnei și cu păduri cuprinse de nebunia culorii. Las în urmă orașul din care, prin 1985, porneam în Cheile Nerei, și ajung la cascada Bigăr. O capodoperă miniaturală a naturii, de aceea mă și întreb: de ce Bigăr și nu Smolăr ? Urc la izvorul pârâiașului și priveliștea se înfățișează amețitor, câtă risipă de frumusețe!
Numai că legenda căderii de apă nu-mi dă pace. Cică „o familie de țărani de pe Valea Almăjului ce nu a putut să aibă urmași a aflat de la o vrăjitoare, în vis, că dacă femeia va bea apa de la izvorul dintre cele două lumi, de sub stâncă, va avea un copil. Vrăjitoarea le-a spus celor doi soți că dacă vor avea o fată să nu o lase să se îndrăgostească, că își va găsi moartea. Femeia a născut o fată care s-a îndrăgostit de un băiat pe nume Bigăr. Tatăl ei a închis-o în grota de pe munte pentru a o ține departe de blestem. Suferințele fetei au înduplecat-o pe vrăjitoarea ce trăia în Tărâmul Regăsirii Dorului să viziteze fata în grotă și să îi transforme părul într-o cascadă pe care au început că cadă lacrimile ei. Tânărul Bigăr s-a aruncat în apă, iar tânăra a murit odată cu acesta. Cei doi s-au reîntâlnit pe cealaltă lume, acolo unde și-au putut împlini povestea lor de dragoste. Legenda mai spune că îndrăgostiții care vor să aibă parte de iubire veșnică să bea apă din Cascada Bigăr” (a se vedea site-ul „Banatul Azi”).